Dinamo gatya

 

Vine o vreme când, vrei nu vrei, îți revin în minte întâmplări din trecut. Fie ți le aduci singur aminte, fie cineva îți amintește de câte ceva.

Lucram într-un birou vreo 15 persoane la un moment dat, dintre care cel puțin 8 dactilografiau toată ziua. Sala unde lucram este una foarte mare și tocmai de aceea din vremuri îndepărtate i se spunea Biroul Mare. Biroul Mare era alcătuit din două secții: Catalogarea și clasificarea. In partea din spate a biroului erau catalogatoarele, cele care alcătuiau fișele de catalog. Partea mai rafinată a biroului nostru – clasificarea –  era izolată de noi celelalte, muncitoarele, adică dactilografele. Se considerau ca făcând parte din elita bibliotecarilor. De aceea, de multe ori rosteam cuvintele ”Să nu audă clasificarea”, ”să nu știe clasificarea”.  La insistențele unei colege (Marika Ujvari) s-a instalat un perete despărțitor între cele două compartimente, cu ușă, care acum stă mereu deschisă, semn că relația dintre cele două compartimente s-a ameliorat. Peretele despărțitor, din lemn de stejar, are mici ochiuri de geam și a fost cândva la Filologie. Asigura mai multă intimitate dar nu și  mult mai puțin zgomot.

În vremurile de demult, tare mai erau friguroase iernile. Căldură se dădea după un orar foarte strict și niciodată sâmbăta sau duminica. Ca atare, imensitatea aceea de birou era foarte rece, chiar și vara. Dar și iernile erau parcă mai sălbatice, cu geruri mari și vifor năpraznic. Fiecare se proteja împotriva frigului cum putea, mai ales că, cu greu găseai lucruri de îmbrăcat, ce să mai vorbim de alimente.

Aproape toate femeile purtau iarna, peste chiloții obișnuiți, niște pantalonași cu picior, cu elastic în talie și pe picioare, dintr-un material pufos pe interior și care erau foarte călduroși. Dar ca aspect, erau oribili. Li se spunea ”Moartea pasiunii”, sau ”Dinamo gatya”, pentru că semănau cu echipamentul sportiv al echipei Dinamo din Moscova și se spune că au fost inventați tot de ruși.  În plus, îngrășau tare de tot și se cam vedeau prin îmbrăcămintea de deasupra. Așa că, în general, se purtau doar pe stradă pentru a te feri de frig.

Colega noastră, Iți, avea și ea o pereche de chiloți din ăștia. Roz. Era dezgustată de ei, dar venea mult pe jos pentru a ajunge la serviciu și se proteja de frig. Sosită la serviciu, își dădea jos pantalonii aceia, îi băga în mâneca paltonului și îi îmbrăca abia la plecarea acasă.

Intr-una din zile, la alimentara de lângă bibliotecă se dădea ceva, nu conta ce, de mâncare să fie.  Cum nu se găseau alimente, toată lumea urmărea mașinile care opreau în fața alimentarei sau a magazinului  Spicul , magazin de lactate, iar mai târziu și mezeluri. Ajunsesem să știm ce produse aduceau după ambalajele descărcate din camioane.

Și de îndată ce se dădea alarma, toate cucoanele ieșeam în goană și ne așezam la coada care era deja formată când ajungeam noi acolo. Nu prea aveam voie să ieșim în oraș, trebuia să luăm un bilet de voie, dar la coada pentru alimente se închidea ochii.

Află Iți a noastră că se dă salam Victoria la Spicul și iese val-vârtej din birou, se duce la dulapul ei de pe coridor, își pune paltonul pe umeri și aleargă spre magazin, să prindă un loc mai în față. Nu-i pasă de frig, își strânge paltonul de guler să nu-i scape de pe umeri și aleargă spre ieșire cu mânecile paltonului fluturând pe lângă ea.  Abia coborâse câteva trepte, când din mâneca paltonului îi alunecă, încet-încet, chiloții ăia roz. Puțin câte puțin, iar când ajunge pe treapta de jos, ceva roz, mare, pufos (căci erau întorși pe dos) se prelinge pe scările de la intrare. Un student care venea în urma doamnei, se apleacă, prinde cu două degete chiloții și strigă la Iți:

– Doamnă! Ați pierdut ceva!

Iți a noastră se întoarce și, când vede în mâna băiatului chiloții ei cei roz, o cuprinde panica și jena. Cu multă nonșalanță, se hotărăște să nu recunoască obiectul și-i spune băiatului:

–  Nu sunt ai mei!

Și-și continuă cu și mai mult elan drumul spre coada din fața magazinului.

Singura mea problemă este că nu știu continuarea. Adică: La cine sunt chiloții?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s