A pune la bască

Ni se întâmplă câteodată să avem nevoie urgentă de ceva, un flecușteț, dar fără de care mâncarea noastră nu ar mai avea același gust. Ești în criză de timp, miroși din cap până-n picioare a ceapă și usturoi, ești îmbrăcată ca vai de lume, ca orice gospodină când stă acasă. Ba chiar avem obiceiul de a nu arunca lucrurile vechi și uneori stricate, că doar merg ”prin casă”. De când cu întâmplarea cu englezul (vezi https://lenafodorean.wordpress.com/2013/10/03/sex-fantasy/) mă îmbrac și în casă decent, gata oricând să ies îmbrăcata așa. Uneori, sunt întrebată de câte un musafir: Pleci undeva?

Deci, ai nevoie de ceva. Ce faci? Bineânțeles te gândești imediat să ceri un serviciu vreunei vecine sau vreunui copil din  vecini. Așa l-am găsit pe prietenul meu, un băiat de vreo 10 ani și, cu voia părinților, îl trimiteam la ”complex”  pentru a-mi cumpăra lucrurile de care aveam nevoie. Pe vremea aceea,   produsele aveau un preț unic în toate magazinele, nu se punea problema să studiezi piața unde este mai ieftin.

Aveam nevoie de ceva, nu mai știu ce, și-l rog pe băiatul din vecini să meargă să-mi cumpere produsul. Bineînțeles că primea un procent din ce-mi cumpăra, cam 10 la sută, ca la chelneri. Uneori trebuia să facă și câte două drumuri. Intotdeauna am avut o încredere oarbă în oameni, i-am crezut pe cuvânt. Ca atare, niciodată nu făceam calcule, el îmi spunea suma și tot el își calcula câștigul. Mai zăbovea pe la mine, mai făceam conversație, așa ca de copii, îmi mai povestea una-alta despre mama și tata, ce mai făcea la școală. Ii plăcea să povestească.  Până nu-l trimiteam acasă nu se ducea. Ii mai dădeam o chiftea, un șnițel, o bombonică, o prăjiturică. Imi făcea plăcere compania lui, îmi aduceam aminte de copiii mei, care erau deja la casele lor și-mi lipseau mult de tot.

Se întoarce băiatul de la tîrguieli cu plasa plină, facem împreună decontul, își oprește comisionul și-mi dă restul. Eu pun banii la loc în portofel, fără măcar să-i număr. La două minute nici măcar nu mai știam suma cheltuită. Incepem să conversăm, îmi povestește de școală, îmi spune că nu prea se descurcă la matematică și nici la română, apoi convenim să-l ajut la gramatică. Se duce la el acasă și se întoarce cu caietul de gramatică. Se așează la masă, deschide caietul. Uitându-mă la el, văd că încă are basca pe cap. Așa că încep să-i explic că nu se stă cu basca pe cap în casă și îi iau basca din cap. De sub bască încep să se reverse câteva bancnote și cad pe jos. Băiatul își oprise mai mulți bani decât i se cuveneau și i-a îndesat sub bască.  Probabil că avea să se gîndească mai târziu cum să ascundă banii. Chiar m-am mirat de ce nu a lăsat acasă banii când s-a dus după caiet. Pentru că se temea de părinți, ca atare știa că fura bani de la mine și că asta nu e bine.

De atunci, nu mai  folosesc termenul ”a fura” sau ”a economisi” ci ”A pune la bască”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s