Un western foarte bun

Era o seara liniştitã şi una dintre puținele în care la televizor se transmitea un film, miercurea. Imi terminasem treburile şi, împreunã cu copiii,  ne-am aşezat liniştiți sã urmãrim filmul. Aşa cum v-am spus, copiii mei se cam hârjoneau în timpul filmului şi, pentru asta, mã aşezam întotdeauna între ei, pe canapea. Aşa se puteau atinge mai greu şi, de cele mai multe ori eu eram aceea care o încasa.

Era un western clasic şi celebru şi-l priveam toți trei absorbiți de subiect. Era vorba de eterna luptã dintre bandiți şi localnici. Bandiții atacau întotdeauna noaptea, la adãpostul întunericului pentru a nu fi vãzuți de cãtre  localnici. Stãpâniți de emoții puternice urmãream cum bandiții, cu torțele arzând, se strecoarã în curtea unui localnic şi cum dau foc acorişului. Izbucneşte un incendiu puternic, întrucât acoperişul era din paie. Flãcãrile cuprind toatã casa, clopotul de incendiu este tras cu furie şi disperare, oamenii aleargã în toate pãrțile, încercând sã stingã încendiul, dar fãrã niciun succes, lipsindu-le apa.

Intr-un târziu, incendiul se stinge de la sine şi, rãsuflând uşuratã cã niciunul dintre eroii preferați nu a pãțit nimic, le spun copiilor:

–          Filmul ãsta a fost atât de bine realizat, încât la un moment dat, jur cã mi-a mirosit a ars. Excepțional realizat incendiul ãsta!

 

În clipa aceea se aude soneria, insistentã. Era deja trecut de ora 10, deci cine sã fie la ora aceea la uşa mea? Era prea târziu ca cineva sã-şi permitã sã sune. Niciunul nu a schițat niciun gest cã am vrea sã ştim cine e.  Atunci se aud bãtãi puternice în uşã, lucru pe care nu-l mai puteam ignora. Mã ridic din pat, mã duc sã vãd cine este, iar vocea de-afarã striga:

–          Doamna Lena, domna Lena, deschideți! Deschideți!

 

Ies în hol, fum mare şi miros puternic de ars. Deschid uşa şi vecinul de deasupra îmi zice panicat:

–          Domnã Lena, pe geamul dumneavoastrã iese un fum gros şi miroase îngrozitor a ars!

Deschid uşa bucãtãriei şi când aprind lumina este ca şi cum n-ar funcționa becul. Intuneric de nepãtruns, atât de gros era fumul, iar aerul era irespirabil, deşi geamul era deschis. Pe aragaz, ardea cu flacãrã ceva.

In clipa aceea am realizat ce s-a întâmplat: pusesem nişte lenjerie albã la fiert şi, captivatã de film, am uitat de ea. Apa a fiert aproape douã ore, dar vasul era destul de micuț şi apa s-a evaporat repede, iar apoi hainele s-au uscat şi în final s-au aprins.  Ardeau de-acum, dar norocul nostru (sau al meu) cu vecinul care a simțit fumul înaintea noastrã.

De atunci am luat obiceiul ca atunci când am ceva la cuptor sau pe  foc sã pun ceasul sã sune dupã câtva timp. Dar nu voi recunoaşte asta niciodatã. Pânã acum nu am fost prinsã cu ceasul sunând decât o singurã datã: când am pus la încãrcat bateria pentru mãtura electricã.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s