Monumentul de la Adamclisi

Una din vacanțele noastre, pe vremea când eram mãritatã, le-am petrecut împreunã cu nişte prieteni. Aveam maşina abia cumpãratã, iar a lor era mai veche şi şoferul mai experimentat. Aşa cã ne-am hotarât sã facem concediul împreunã, fiindu-ne de folos  faptul cã nu eram singuri mai ales pe drum. La dus, nu am avut nicio problema. Concediul la mare l-am petrecut liniştit. In total erau patru copii si, bineînțeles, toți la vârsta când sunt neastâmpãrați. In primele trei zile am constatat ca patru adulți aveau grijã concomitent de cei patru copii, eram deja înnebuniți de atâta grijã. Toata ziua numãram în gând copiii: 1, 2 , 3, 4. Mi-a venit ideea de a desemna câte un responsabil cu copiii, zilnic. Aşa am şi fãcut şi nu am mai fost atât de stresați tot timpul. In rest, concediul a decurs perfect.

Trebuie sã spun cã am o orientare geograficã prostã, dar daca țin în mânã o hartã şi urmãresc foarte atent traseul, mã descurc chiar foarte bine. Dar în ziua aceea, nu ştiu ce s-a întâmplat cã am ratat ieşirea din Constanța. Era drumul pentru camioane. I-am spus soțului meu ca nu este bun drumul şi cã trebuie sã ne întoarcem. El îmi spune cã ne redresãm pe parcurs şi nu vrea în ruptul capului sã întoarcem, cã aduce ghinion. Fãrã sã ne dãm seama am ajuns sã ne înscriem pe vechiul drum care ducea la Cluj. Era un drum liber, nu era stresant ca celãlat. Si-apoi am avut parte de un lucru inedit: am trecut Dunarea cu bacul, la Corabia (parcã). Ne-am continuat drumul şi ne-am bucurat de calmul şoselei, de privelişte. Cândva am ajuns la monumentul de la Adamclisi. Prietenul nostru, un ungur cãsãtorit cu o româncã, se tot foia, nimic nu-i plãcea. Citeşte atent placa de pe monument şi exclamã supãrat:

–          Sigur, el nu plãtea benzina. Putea veni panã aici, gratis!

Se referea la faptul cã pe placa de pe monument era menționat faptul cã N. Ceauşescu a asistat la festivitãțile dedicate renovãrii monumentului. Si el a tras concluzia cã nu pe “benzina lui”, aşa cum o fãceam noi.

Ne-am continuat drumul şi am ajuns la mausoleul de la Mãrãşeşti. Existau indicatoare din timp, aşa cã am hotarât sã-l vizitãm. Nu ştiam când vom avea ocazia sã ne stea practic în drum. Am oprit maşinile în parcarea de lângã mausoleu, iar prietenul nostru nu se mişca de pe scaunul şoferului.

–          Ce faci, Sandule, nu vii? Îl întreabã unul dintre noi.

Sandu îi ziceam noi, dar el era Sanyi. Si Sanyi rãspunde la întrebare:

–          Ce naiba aveți de vãzut aici! Nu vedeți cã-i exact ca la Adamclisi?

Si a refuzat sã viziteze mausoleul. Noi am fost încântați de albul marmurei, de povestea Mãriucãi, singurul copil din mausoleu. Nu cred despre prietenul nostru cã a refuzat sã viziteze un monument dedicat soldaților români, îl acuz doar de lipsã de interes şi superficialitate.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s