La vânãtoare (II)

La un moment dat în viața mea am prins drag de vânãtoare.  Mergeam, împreunã cu tatãl meu şi prietenii lui, aproape la fiecare sfârşit de sãptãmânã, pe dealuri, la vânat. Pe vremea aceea sâmbãta era zi lucrãtoare. Deci, duminicile care nu-mi erau ocupate cu alte activitãți, le  dedicam vânãtorii.

Intr-o varã, am hotarât s-o luãm cu noi şi pe mama mea. Sigur, ea mai luase parte la partide de vânãtoare, dar era prima oarã când eram şi eu. Mama mea, casnicã şi gospodinã desãvârşitã, prevãzãtoare pe deasupra, ştiind cât dura o partidã de vânãtoare, a luat şi nişte mâncare cu noi. Pachetul conținea cam tot ce trebuia unei mese câmpeneşti şi în plus, la loc de cinste, nişte placinte cu brânzã, fãcute chiar înainte de a pleca de acasã.

De data aceasta vânau doar bãrbații, eu nu aveam suficientã experiențã. Soțiile lor şi copiii, printre care şi eu, am fost lãsați intr-un luminiş, aşezați în aşa fel încât vânatul sã nu ne simtã mirosul, cãci s-ar fi îndepãrtat imediat.

Aveau autorizație pentru un singur exemplar de țap, valabilã 30 de zile. Erau hotãrâți sa-l împuşte în ziua aceea. Ne-au lãsat într-un luminiş, nu înainte de a ne instrui ce avem de fãcut: sã nu vorbim sub nicio formã, sã nu facem zgomot şi, mai ales, sã nu ne mişcãm pentru a nu îndepãrta vânatul. Erau cam greu de respectat toate astea, mai ales pentru copii. Nu vorbeam, în schimb comunicam prin semne, de cele mai multe ori neînțelegându-ne. Era foarte amuzant şi abia ne stãpâneam hohotele de râs. Duceam degetul arãtãtor al mâinii drepte la gurã şi şopteam: şşt! Credeam în sinea noastrã cã nu facem zgomot. Dacã stau şi mã gândesc cred cã, totuşi, ne-au aşezat în aşa fel încât chiar dacã am fi vorbit tot nu ne-ar fi auzit vânatul şi cred cã nu stãteam în calea  lui. Dar, atunci nu ştiam asta.

Stãteam în luminiş de câteva ore bune, ne plictiseam  cu toții. Ba cãscam, ba ne foiam, nu ne mai venea sã râdem. Si, în special, ne era foame. Fãceam semne disperate din buze, imitând mestecatul. Atunci toate mamele prezente şi-au descãrcat coşurile cu bunãtãți. Nu-mi amintesc nimic din ce am mâncat atunci, probabil feluri care se duc de obicei la ieşirile la iarbã verde. In schimb, îmi amintesc plãcintele. Tinute între prosoape erau aproape calde, rumene şi cu multã, multã brânzã. Pe vremea aceea nu duceam lipsã de caş sau brânzã. Matuşa Marta avea multe oi.

M-am repezit la placinta mea cu toate poftele stârnite de mirosul de plãcintã prospãt prãjitã. Coaja de pe margini era uşor crocantã şi savuram din plin bucãțica aceea. Brânza se întindea țesând o adevãratã plasã între douã bucãți.

Inainte de a fi prãjite în tigaie, plãcintele erau întinse cu sucitoarea. Ca sã nu se lipeascã aluatul de sucitoare şi de planşetã, se presãra un strat subțire de fãinã, care adera la preparat. Prin prãjirea în mult ulei, fãina devenea un fel de nisip, cam neplãcutã. Si, în timp ce mestecam cu mare poftã, am simțit fãina aceea prajitã cum îmi zgârie  gâtul. Particulele de fainã prãjitã mi se pãreau cât un ou de mari. Si m-am înecat, dar de tuşit nu aveam voie, pentru a nu strica vânãtoarea. Aşa cã m-am abținut cât am putut. Din pricina efortului îmi curgeau lacrimi pe obraji şi aproape nu mai puteam sã respir. Toți îmi fãceau semne sã nu tuşesc. Dupã câteva clipe se aude o împuşcãturã, urmatã de alta. Se trãsese în țap. Uşurare mare, am tuşit dupã pofta inimii.

Aveam, în sfârşit, voie sã ne mişcãm. Chiuind, explodând practic, toata gloata aceea însetatã de sânge s-a îndreptat spre trupul prãbuşit al bietului animal. Avea o gaurã mare în gât, iar sâgele curgea în valuri, acoperindu-i trupul prãbuşit pe o parte. Nu mai mişca. Ochii mari parcã cereau ajutor, se uitau undeva, înspre pãdure. Si încet, încet din ochii țapului au izvorât boabele de lacrimi, mari şi tremurânde. Se prelungeau înspre ureche. O ultimã respirație, țapul a tras adânc aer în piept şi apoi l-a dat afarã, cu un oftat prelung. Era ca o şoaptã, ca un reproş adus tuturor celor care-i luau şi ultima gurã de aer, aşa cum stãteau îngrãmãdiți în jurul lui. I-am pus mâna între coarnele nu prea mari şi l-am mângâiat, ca un ultim rãmas bun. In gând blestemam ziua în care m-am apucat de vânãtoare. Si mi-am fãcut un jurâmânt: în viața mea sã nu mai pun mâna pe o armã de vânãtoare, dar nici sã nu particip la vreuna.

Singura mea consolare era ca nu l-am lãsat sã moarã singur, îi țineam capul şi-l mângâiam în timp ce unul dintre vânãtori îl castra. Dacã nu ar fi facut-o, toatã carnea ar fi mirosit a urinã. Am plecat de acasã când a fost gãtit şi nici mãcar nu am gustat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s