La vânãtoare

Ca adjunct al comandantului Poliției Sãlaj, tatãl meu rãspundea de armele de foc din județ, deci şi de cele de vânãtoare. Incetul cu încetul a început sã iubeasca vânãtoarea. Aşadar, şi-a cumpãrat o puşcã, un IJ din Cehoslovacia, şi a început sã meargã cu ceilalți prin pãduri în cãutarea vânatului. Era corect şi-şi scotea de fiecare datã autorizație pentru a vâna câte un animal la care erau restricții.

Cand eram cam prin clasa a XI-a a început sã mã care dupã el, la vânãtoare. Si pe mama mea. Mi-amintesc cã într-o iarnã cumplit de geroasã m-a luat cu el, undeva înafara oraşului Zalãu, la vânãtoare de iepuri. Am primit o puşcã, nu mai ştiu a cui era, şi foarte mândrã, am luat-o pe câmp împreunã cu ceilalți. Stiam totul despre armele tatãlui meu, mã lãsa sã i le curãț şi am învãțat sã şi trag într-un poligon. Stiam sã demontez un pistol şi sã-l pun la loc fãrã sã-mi rãmânã piese.  Confecționam şi alice din plumb, pentru mistreți, o fãceam manual ca şi cartuşele. Aveam o maşinã cam cât una de tocat macul, se introducea tubul de carton şi se învârtea la manivelã pentru a face un fel de bordurã sã nu iasã capacul. La un capãt îi puneam capsa iar prin celãlalt cãpãt turnam praful de puşcã sau alice şi puneam capacul cu ajutorul maşinii aceleia. Recondiționam şi cartuşele folosite.

In ziua în care am participat la prima mea vânãtoare,  am mai fost instruitã încã odatã şi apoi întregul grup s-a împrãştiat strategic, dupã o schemã bine gânditã. Am pornit. In fața noastrã erau gonacii care fãceau un zgomot infernal şi speriau bieții iepuri care erau împinşi drept în bãtaia puştilor. Mergeam foarte atentã sã nu ratez dacã-mi ieşea în fațã vreun iepure. Nu ştiam despre complotul ce fusese pus la cale de a-mi aduce în bãtaia puştii câți mai mulți iepuri, poate, poate voi nimeri vreunul. Deşi eram o bunã țintaşã.  In sfârşit, speranțele mele şi ale celorlalți s-au îndeplinit şi mai mulți iepuri alergau drept spre mine. Inlemnisem cu puşca în mânã, fãrã sã fac nicio mişcare. Atunci am auzit îndemnurile celor din jur, am ridicat arma, am ochit şi am tras, nimerind în plin un iepure care se apropiase cam prea mult de mine. Din cauza reculului, a terenului înclinat şi mai ales a gheții am alunecat, aterizând câțiva metri mai jos, drept în fund. Dar nu dãdusem drumul puştii din mânã. Neînțelegând ce se întâmplã, tatãl meu a alergat spre mine, speriat sã nu se fi întâmplat veo nenorocire. M-a ridicat în picioare şi, fãrã sã rosteascã vreo vorbã, mi-a arãtat iepurele cazut la pãmânt. Ne-am îmbrãțişat şi mi-a dat şapca lui de milițian fãcutã dintr-o imitație de blanã de culoare gri. Cãciula avea şi clape pentru urechi, era imensã. Mi-a şoptit conspirativ la ureche: Pune-ți-o pe sub pantaloni! Nu am înțeles de ce, dar am bãnuit cã aşa trebuie şi mi-am pus cãciula pe fund, sub pantaloni. Un prieten al tatãlui meu, comandantul,  Anghel parcã-l chema, ne povestea cã tare s-a mai speriat când m-a vãzut cãzând odatã cu iepurele: Nu ştiam ce sã fac prima data! Sã prind fata sau iepurele! Ne-am aşezat cu toții pe nişte bãnci ale vânãtorilor, construite în plin  câmp, ei au scos sticlele cu țuicã şi au bãut cãte un gât. Apoi domnul Anghel, foarte solemn s-a ridicat în picioare, a închinat în direcția mea cu sticla de țuicã şi m-a felicitat pentru primul iepure împuşcat şi mai apoi a spus: Si-acum sã trecem la ceremonialul de învestire ca vânãtor a domnişoarei Lena Fodorean. Incet-încet cei şapte-opt vânãtori au fãcut un cerc în jurul meu, apropiindu-se de mine tot mai mult. Ințelegeam cã este un ceremonial, dar tare miratã am fost când am vãzut cã fiecare avea în mânã câte o nuieluşã, pe care o izbeau ritmic de palmele înmãnuşate. Când au ajuns în dreptul meu, unul dintre ei a ridicat nuieluşa şi a repezit-o spre fundul meu, lovindu-mã. In acelaşi timp un altul îmi ținea capul între genunchii lui, aşa cã fundul meu era complet expus loviturilor. Nu au fost nici multe, nici dureroase. Dacã stau sã mã gândesc bine, oare ar fi fost la fel dacã tatãl meu nu mi-ar fi dat cãciula lui? Am fost felicitatã, ridicatã pe sus şi ei chiuiau ca nişte apucați. Pãreau cã se bucurã mai tare decât mine. Eu nu-mi încãpeam în piele de mândrie cã reuşisem sã împuşc un iepure. Nu vã mai spun de tatãl meu, care avea gura pânã la urechi şi nu mai termina cu felicitãrile şi laudele. Imi zicea mai ales “vânãtorul lui tata”, dar nu uita sã adauge imediat şi: “puiul meu”.

Ne-am întors în oraş pe jos, eu având puşca de vânãtoare cu țeava pe umãr şi legat de țeavã iepurele. Si uite-aşa am strãbãtut tot oraşul de pe strada Crasnei pânã la ieşire spre Ortelec, unde locuiam.

Multã vreme nu am simțit decât bucurie la gândul cã am împuşcat un iepure, dar situația avea sã se schimbe în curând, la o altã vânãtoare. Pe care o sã v-o povestesc atãdatã.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s