21 decembrie 1989

Era într-o zi de joi, pe 21 decembrie 1989. Deja ajunseserã la noi veştile despre Timişoara şi despre ce se întâmpla prin țarã. Fãrã nicio explicație, ni s-a spus sã pãrãsim instituția. Simțeam cã ceva nu era în regulã. Fiica mea lucra la CEC, absolvise liceul economic. Si m-am gândit sã n-o las singurã pe stradã, aşa cã am mers, pe jos, pânã vis-à-vis de hotelul Victoria si Comitetul județean de partid. La CEC toate uşile erau deja închise şi nu mai erau decât câțiva bãrbați care stãteau de pazã. Aşa cã, fãrã sã ştiu prea multe amãnunte, m-am îndreptat spre Regionala CFR. Dinspre bulevard vedeam troleibuzele circulând. Am grãbit pasul şi când am traversat strada am dat nas în nas cu responsabilul din partea comitetului județean de partid cu problemele de învãțãmânt ale centrului universitar Cluj Napoca. Lucram la centrul ãsta universitar cam douã luni pe an, alteori mai mult, in funcție de problemele pe care le aveau atunci. Mã detaşau de la bibliotecã la centru pentru cã eram o bunã dactilografã  şi nu fãceam greşeli de ortografie. Dacã mã strãduiam, puteam sa nu fac nici greşeli de dactilografiere. Aveam o vitezã de 6 pagini pe orã, la douã rânduri. Aşadar m-am întâlnit cu tovarãşul acela, cu care eram în termeni foarte buni, mã mai ajuta sã fac rost de alimente de la un magazin al “partidului”. Mergea foarte grãbit, abia dacã m-a salutat. L-am întrebat ce se întâmplã şi mi-a spus cã habar nu are, s-a scuzat grãbit şi a plecat. N-am sã-i iert niciodatã faptul cã nu mi-a spus nimic, mãcar atât sã-mi fi spus: Du-te acasã, cã-i de rãu în oraş! Nici vorbã. Aşa cã, încã nedumeritã de ce se intâmpla, m-am urcat într-un troleibuz. S-a umplut, evident, cu multã lume. Inghesuiți, speriați, înghețați, panicați. Eram împinsã de mulțime spre geamul dinspre stradã. Cei de jos forțau urcarea, cuprinşi de panicã. Am ajuns în dreptul Catedralei Sf. Mihail, cam pe la magazinul  filatelic şi agenția Loto, când s-a luat curentul şi s-a oprit troleul. Puteam vedea de unde eram exact în fața Librãriei Universitãții. Am auzit, cred, primele împuşcãturi, însã eu personal nu am vãzut decât câteva persoane întinse pe zapadã. Nu ştiam cã sunt moarte. Uşa troleului nu se deschideau, se auzeau tot mai multe rafale de mitralierã, oamenii dinauntru s-au panicat,  se agitau, unii şi-au pierdut controlul şi l-au obligat pe şofer sã deschidã uşile. Impreuna cu gloata m-am îndreptat spre strada Moților. Se zvonea cã au intrat tancurile dinspre Someşeni şi cã deja sunt pe bulevardul Lenin. Abia atunci mi-am dat seama cã se întâmpla ceva extrem de grav. Mi-am luat cele douã plase cu alimentele pentru ziua Ancãi şi am alergat cam pâna pe la Primãrie. Mare performanțã, dar deja nu mai puteam. Am hotãrât sã renunț la cele douã sticle de vin pe care le aveam în plasã şi le-am aşezat lângã zidul Primãriei. A venit spre mine un mãtãhãlos cu tricolor pe braț şi mi-a cerut sã le iau de acolo, ca altfel…  Am simțit o mânã care mã trage din fața omului cu tricolor. Era un vecin de-al meu şi bun prieten de familie. Tâmplar. Dar, din ziua aceea eu i-am spus domnul colonel Olteanu. El mi-a explicat cã se bãnuia cã sticlele acelea sunt nu cu vin ci cu un cockteil Molotov. Am înşfãcat sticlele şi ne-am continuat alergarea. Ii ziceam vecinului meu, cu diosperare în glas:

–          Sã nu-mi zicã nimeni cã n-au murit oameni, eu am vãzut cu ochii mei oameni morți în fața Librãriei Universitãții.

–          Taci din gurã, m-a luat el de cot, silindu-mã sã cobor vocea. Vrei sã ne împuşte şi pe noi?

Abia atunci mi-am dat seama de gravitatea situației. Ne-am continuat drumul şi când am ajuns pe strada Câmpului abia mai respiram din cauza efortului, iar gura mi se uscase. Si vecinul meu obosise. Am deschis una din sticlele de vin şi am tras fiecare câte o duşcã, ca doi bețivi, pe marginea strãzii, fãrã sã ne pese de ce ar spune lumea. Pe Câmpului era linişte, Mãnãşturul încã nu începuse sã se agite. Am ajuns în dreptul blocului meu şi mi-a înghețat şi sufletul în mine. Chiar în parcarea noastrã era un tanc, cu motorul pornit. Eu eram ofițer in rezervã  şi credeam cã  veniserã  dupã  mine.  “Colonelul” mi-a propus sã ne întorceam: Aştia ne impuşcã! a zis el. Era atâta disperare în glasul lui cã am intrat în panicã. Nici dacã m-ar fi torpilat pe loc nu aş mai fi putut face vreun pas. Nu cred c-a durat un minut cã tancul a demarat şi a dispãrut de pe alee, spre bucuria noastrã. Ajunsã în casã, am fost informatã de ceea ce se întâmplã în țarã. Fiica mea era deja acasã, ajunsese mult mai devreme. Ea avea serviciul peste drum de județeana de partid. Stia mult mai multe decât mine.

Am analizat situația pe toate fețele şi am ajuns la concluzia cã nu putem sta doar noi singure în apartament: mama mea, fiica mea si cu mine. Am hotãrât sã-l chemãm sã stea cu noi pe prietenul fiicei mele, care locuia în Someşeni. I-am spus cã era periculos pentru el sã rãmânã acasã, datã fiind apropierea de aeroport. A venit, a stat cu noi vreo douã zile, dar nu era mai curajos decât noi. Mai ales noaptea, când se auzeau împuşcãturi dinspre unitatea militarã din Floreşti. Eram terorizate toate trei, dar ne liniştea un gând: fiul meu era deja plecat la Marta, la Ciumãfaia pentru vacanța de iarnã. Era în ultimul an de liceu. Incã nu puteam luat legatura cu el. Singurul telefon din sat, cel de la CAP, nu funcționa, sau poate nu mai stãtea nimeni de pazã la sediu. Dacã el ar fi fost la Cluj sigur s-ar fi dus în centru, avea spritul militãros din cale-afarã. Ca dovadã cã s-a fãcut aviator. Câteva zile mai târziu ne-a telefonat el din sat, de la CAP. Cu taxã inversã. Altfel nu se putea. Erau bine, nu prea ştiau ce se întâmplã. Nu i-am spus prea multe la telefon. Imi era frica sã nu fie ascultat telefonul. Era frica aceea de a nu-ți scãpa ceva din gurã şi sã te ia, sã te ducã la sediu şi sã nu ştii când te vei întoarce, nici cum te vei întoarce. Sau dacã te vei mai întoarce.

Mãrturisesc cã am rãmas şi azi cu frica aceea, mi-e teamã sã protestez împotriva nedreptãților, mi-e teamã sã mã revolt împotriva oricârui lucru, fie el cât de mãrunt. Deşi înțeleg perfect vremurile pe care le trãim, am rãmas cu teama asta, deşi în adâncul sufletului ştiu cã nu am dreptate. Dar, când mã gândesc cã unui prieten de pe Facebook i s-a “dereglat” contul timp de o zi, ajung la concluzia cã, poate, a protestat prea mult.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s