Poveste de Crãciun

Am multe amintiri din copilãria mea şi asta este una de care-mi aduc aminte cu plãcere, de fiecare datã. Imi amintesc magia Crãciunului petrecut la Ciumãfaia, la mãtuşa Marta.  De fiecare datã când ajungeam acolo mã miram cât de alb este totul, imaculat. Locul nu a fost înca atins de poluare. Ajungeam în vârful Hagãului, drumul care coboarã spre sat, dinspre Borşa şi admiram satul, aşezat undeva în vale, cu câteva case doar, acoperit cu multã, multã zãpadã. Totul era nins, copacii, casele,  doar drumul pe care mai circulã când şi când câteva maşini uinduieşte  întunecat, cãci pe el zãpada se topeşte.

Toate vacanțele le-am petrecut în acest sat, pe care-l iubesc din adâncul sufletului, deşi într-o vreme consideram Zalãul locul meu de suflet. La Zalãu mi-am petrecut cea mai mare parte a copilãriei, acolo am fãcut şcoala, acolo m-am îndrãgostit, acolo mi-am întemeiat o familie, acolo am nãscut doi copii. Dar Ciumãfaia are ceva deosebit, pare dintr-o altã lume, deşi cred cã Dumnezeu a uitat de sat. Cei mai mulți locuitori s-au mutat la oraş, dar continuã sã se întoarcã acasã, sã-si viziteze rudele, sã mai dea o mânã de ajutor în gospodãriile rãmase.

Intr-o iarnã cumplit de geroasã am plecat la Ciumãfaia, sã ne petrecem Crãciunul acolo, departe de oraş. Pe vremea aceea încã se colinda prin tot satul, nu numai de cãtre tineri ci şi de adulți. Cete-cete de colidãtori mergeau din casã-n casã, fãrã sã ținã seama de gerul de afarã. Dupã ce ne-am colindat rudele din sat, ceata noastrã devenise din ce în ce mai numeroasã. Se adaugau din ce în ce mai mulți care doreau sã-şi colinde rudele. In final, dupa ce ultima rudã a fost vizitatã cineva a venit cu ideea de a merge la colindat la rudele din satul vecin: Jula. “Peste deal”, cum obişnuiesc sã spunã localnicii, nu cred ca erau mai mult de doi kilometri. Având ceva alcool în sânge, nimãnui nu i-a pãsat de frig. Aşa cã,  foarte veseli, mai colindând, mai spunând glume am ajuns la rudele de acolo. Am colindat din nou, am mâncat una-alta, s-a râs, s-a glumit, dar pe la ora unu-douã trebuia sã ne întoarcem la Ciumãfaia. Se fãcuse târziu şi nimeni nu voia sã prindã gerul de la patru dimineața. Odatã hotãrârea luatã ne-am luat rãmas-bun de la rude şi am început urcuşul. Se hotãrâserã sã scurteze drumul şi sã ajungem la Ciumãfaia urcând prin grãdina rudei noastre, fãrã sã ocolim prin tot satul. Nimic nu ne-a oprit sã urcãm dealul acela. Grãdina era în pantã. Eram copil pe vremea aceea şi-mi amintesc cã fãceam eforturi destul de mari sã urc. Din când în când mã mai ajutau pãrinții şi, deşi afarã era foarte frig,  noi nici nu-l simțeam. Ne încãlzise efortul şi pe adulți cred cã şi țuica de prune, curatã şi foarte tare, aşa cum se obişnuieşte pe la noi. Unul dintre bãrbati a descoperit în gradina aceea un dovleac mare, de vreo patru kilograme şi spre amuzamentul tuturor s-a hotãrât sã-l ia acasã. Dar urcuşul fiind greu şi locul alunecos, la un moment dat a scãpat dovleacul şi acesta a început ba sã se rostogoleascã, ba sã alunece pe deal în jos, lovindu-se de douã-trei ori de acoperişul casei şi aterizând în curtea omului, exact în momentul în care se deschidea uşa şi cei din casã încercau sã afle ce e cu zgomotul acela. Când au descoperit dovleacul au strigat spre noi: Bolunzîlor! Fãrã sã ne gândim atunci ce consecințe tragice putea avea întâmplarea, râdeam şi fugeam de parcã ne-ar fi urmãrit cineva.

Am ajuns cu bine acasã la mãtuşa mea şi abia atunci s-au evaluat pagubele şi au început tot felul de scenarii. Ora era târzie şi poate emoțiile, frigul şi efortul fizic ne-au fãcut poftã de mâncare. Cineva a cerut o canã de lapte cald şi imediat pe cuptor a fost pusã o oalã plinã cu laptele  muls înainte de colindat. Incã mai avea puținã spumã pe deasupra. Gustul acela unic am sã-l țin minte toatã viața. Curând, ne-am dus cu toții la culcare. Casa mãtuşii mele are doar douã camere: casa dinainte şi cea dinapoi. Ne-am înghesuit pe cele douã paturi din casa dinainte. O primisem noi, fiindca eram oaspeți şi gazda ne arãta în felul acesta respectul ei. Nu mai țin minte câte persoane ne-am culcat de-a curmezişul pe pat şi cu câteva scaune puse la picioare. Glumele urmate de râs au continuat multã vreme dupã ce stinsesem lampa cu petrol. Cu tot zgomotul din jur noi, copiii, aproape adormiserãm, când scândurile patului au cedat şi cu un zgomot scurt ne-am prãbuşit cu toții pe podea. Râsul adevãrat s-a dezlãțuit abia în clipa aceea. Nimeni nu se mai putea opri, lacrimile curgeau iar abdomnele dureau.

A fost unul din cele mai frumoase Crãciunuri petrecute împreunã cu toți oamenii dragi mie. Sigur, au mai fost şi altele dar niciunul atât de relaxat şi lipsit de griji ca acela.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s