Melita cu suman

Pânã la vãrsta de 3 ani am locuit la Ciumãfaia, apoi ne-am mutat la Cluj, unde am rãmas pânã am împlinit vârsta de 8 ani. Eram în clasa a II-a când tatãl meu a fost transferat în oraşul Zalãu. Atunci aparținea regiunii Cluj. Tatãl meu primise în Zalãu un post neaşteptat: adjunctul comandantului Poliției raionului Zalãu. In plus, ceea ce i-a hotarât pe parinții mei sã accepte mutarea a fost locuința puțin mai mare decât cea de la Cluj, salariul mult mai mare şi, mai ales, piața foarte ieftinã. Imi amintesc cum spunea mama tuturor cã la Zalãu un pui costã doar 15 lei la piațã. La toate astea se mai adãuga şi prestigiul oferit de funcție.

 

Locuința pe care am primit-o avea o camerã, bucãtãrie şi o cãmarã foarte mare, transformatã dintr-o baie nefuncționalã. Locuința fãcea parte dintr-un ansamblu de mai multe camere situate pe douã paliere. Casa avea chiar şi un turnuleț, iar podul era fascinant. Acolo am descoperit cuferele basarabenilor mutați cu noi în curte. Adãpostea bogații de tot felul: cãrți, obiecte mai ales din argint (mai țin minte şi acum samovarul lor de argint, din care mã serveau cu ceai)  şi multe haine de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Proveneau din Basarabia şi aparținuserã familiei unor nobili. Imi amintesc cã atunci când la şcoalã s-a montat Nunta Zamfirei, eu jucam rolul unei împãrãtese venitã la nuntã (Cãci din patru zãri a lumii / Impãrați si-împãrãtese / Au venit ca sã serbeze /  Nunta trinerei mirese), mi-au împrumutat o rochie din saten galben, cu broderie de pietre strãlucitoare pe partea din fațã şi tivitã cu blanã de herminã, albã. Eram cea mai elegantã dintre “împãrãtese”, celelalte având rochiile fãcute din tifon. Imi placea foarte mult sã deschid toate acele lãzi cu minunãții. Cred cã de atunci am început sã iubesc scotoceala printre lucruri vechi. Imi place şi azi. Nu mã mai țin picioarele, dar aş merge pe Oszer în fiecare sãmbãtã.

 

Casa în care locuiam adãpostea şapte familii, oameni simpli, muncitori. Printre ei se afla şi familia aceea de basarabeni, profesori la şcoala din oraş. Copii eram mulți, în jur de opt sau zece, nu-mi mai amintesc. Pe coridorul pe care era şi apartamentul nostru mai locuiau încã douã familii. Una avea doi copii, cealaltã patru. Ne înțelegeam foarte bine, nu numai adulții ci şi copiii. Imi amintesc cum organizam mici spectacole împreunã cu ceilalți copii, textele ni le scriau profesorii basarabeni. Odatã am interpretat o melodie de-a Miei Braia, imbrãcatã ca o cãntãreațã la modã. Textul suna în felul urmãtor:

 

Sunt Mia Braia din Zalãu

Gãteli, zorzoane le port eu

Cânt minunat, dar lume spune

Cã Tomi miaunã mai bine.

 

Nu mai țin minte al cui era Tomi, pisicul pe care-l admiram toți copiii. Adulții trebuiau sã plãteascã un bilet de intrare. Din banii adunați ne luam ce doream noi, în general dulciuri. Puneam scaune pe coridorul acela lung si improvizam o scenã, iar în loc de cortinã o fațã de masã albã, groasã, țesutã în rãzboi, care era tivitã cu o dantelã, croşetatã de mama. Prin dantela aceea treceam o sãrma şi gata cortina.

 

Casa noastrã aparținuse unui avocat, evident foarte bogat, iar, dupa naționalizare,  a fost transformatã în spital de boli de plãmâni şi apoi în muzeu de istorie. Aveam şi o gradinã foarte mare, situatã în pantã. A fost parcelatã şi ne cultivam acolo legumele necesare. Fructele din meri, peri, nuci le culegeam împreunã cu toți locatarii şi le împãrțeam în mod egal.  Intr-unul din nuci, unul dintre copiii basarabenilor şi-a construit un pat şi stãtea acolo, uneori chiar şi dormea în nuc.

 

Accesul spre grãdinile de sus se fãcea pe nişte trepte din lemn şi țin minte cã erau foarte multe, iar când ne-am mutat acolo încã mai erau, de-o parte şi de alta a lor, ciupercuțe decorative,  cu pãlãriuțe roşii cu bulinuțe albe. Dar, pentru cã erau mulți copii şi ele erau otrãvitoare, cu timpul au fost distruse. In partea de sus a grãdinii era un platou întins, unde tata construise o masã şi douã bãnci. In fața mesei, între doi brazi, vecinul Gyuri Bacsi – îi ziceam aşa deşi era român – a construit un leagãn, pe nişte frânghii extrem de groase. Atâta ne-am dat pe hinta aia pânã s-a rupt sfoara, şi-atunci am înnodat-o cumva şi am pus scândura pe sfoarã şi ne dãdeam în jurul bradului. Dar, pânã prindeai mişcarea, dãdeai serios cu capul de brad. Greu învãțai sã rãmâi cu fața la brad tot timpul.

 

Cam prin anul  1963 pãrinții mei şi-au cumpãrat un televizor, alb-negru. Era printre primele televizoare din oraş. In fiecare searã se adunau la noi acasã   vecinii pentru a urmãri emisiunile de la televizor. Se bea câte un pãhãrel de țuicã, se mânca slãninã cu ceapã şi apoi cãte un pahar de vin. Domnul şi doamna Pop aveau servicii grele şi imediat ce se termina masa şi începea emisiunea adormeau. Asta se întâmpla în fiecare searã. Invariabil, tatãl meu se întorcea la cei doi care picoteau pe scaunele lor şi le zicea:

– Ce-i aicea, hotel?

Niciodatã nu reuşeau sã urmãreascã nimic pânã la sfârşit. In cele din urmã, tanti Florica îi spunea soțului ei:

–  Gyuri dragã, hai acasã!

 

Familia Pop avea un bãiat cu un an sau doi mai mic decât mine. Ne înțelegeam foarte bine şi ne petreceam timpul împreunã. Fetele familiei Pop erau mai mari decãt mine şi nu m-au acceptat în cercul lor. Cu Gyuri mã jucam, fãceam nãzdrãvenii. Aruncam cu o minge micã de la parterul casei în geamul cãmãrii noastre de la etaj  sã vedem dacã reuşim sã aruncãm mingea în cãmarã. Odatã, chiar aterizase în oala cu lapte, ținutã descoperitã. Laptele era fierbinte.

 

Nu ştiu ce trãznaie a fãcut Gyuri. Dar ştiam amândoi cã avea sã fie pedepsit, aşteptam întoarcerea tatãlui lui de la serviciu. Incãrca şi descãrca vagoanele CFR cu marfã, când venea acasã era epuizat. Ne fãceam tot felul de planuri cum sã scape de bãtaia care-l aştepta. Dar n-am gãsit nicio soluție. Aşa cã Gyuri a încasat-o destul de urât. In timp ce tatãl lui îl bãtea, eu ma rugam de el sã nu-l mai batã. Ba chiar am negociat iertarea lui, zicându-i:

–          Gyuri Bacsi, va dau un leu dacã nu-l mai bateți!

 

Dar Gyuriu Bacsi nici nu voia sã audã. La final, Gyuri cel mic mi-a arãtat dungile roşii de la nuieluşa cu care fusese bãtut. Erau peste tot: pe mâini, pe picioare, dar mai ales pe bucuțe. Avea vreo 8-9 anişori. Ne-am refugiat amândoi în colțul cel mai îndepãrtat al grãdinii, l-am luat în brațe şi aşa îmbrațişați am plâns amândoi multã vreme. In cele din urmã, mama lui ne-a gãsit şi ne-a adus în casã, unde ne-a dat de mâncare la amândoi nişte cuib de viespe. In viața mea nu am mai  mâncat cuib de viespe aşa de bun cum îl fãcea tanti Florica. Mai fãcea, de Paşte, jambon afumat fiert cu mirodenii si primeam şi eu o felie generoasã pe care o mâncam pe nerãsuflate, cu pâine şi muştar. La niciun Paşte nu am uitat sã gãtesc şi eu acest fel de mãncare, dar nici pe departe nu avea gustul pe care-l ştiam din copilãrie.

 

Ca sã facem muşchi, Gyuri şi cu mine împingeam un buştean de vreo 30 de kilograme pe un deal din curte, iar dupa aceea mâncam pâine cu unsoare. Noi ziceam cã facem asta ca sã avem muşchi. Cel mai mult ne plãcea sã mâncãm pâine înmuiatã în apã şi apoi puneam zahãr tos peste ea. Era mâncarea favoritã atunci cãnd nu aveam prãjiturã. De regulã prãjitura era coaptã numai duminica şi era concurs între gospodine. Fãceau schimburi de prãjituri, aşa cã fiecare aveam mai multe feluri în duminica aia.

 

Mi-amintesc cã ne trimisese mãtuşa Marta nişte lânã nevopsitã, gata toarsã “la dreve”, adicã la maşinã. Aşa cã firul era egal şi lâna pufoasã, albã. Eu încã nu ştiam sã tricotez iar mama mea agrea doar croşetatul.  Se concentrase doar pe trusoul meu, mai am atâta dantelã cã aş putea decora doua case, dacã ar mai fi la modã. Aşa cã m-am dus la o mãtuşa, la Cluj, care tricota pentru bani. Era şi croitoreasã şi încã una bunã. Am ales modelul dintr-o revistã strãinã. Practic, era doar modelul clasic un rând pe fața, un rând pe dos, având punctul leneş la manşete şi la tiv şi un guler rever tot în punct leneş. Pe vremea aceea era concurențã între gospodine care face un model mai complicat. Mama a fost extrem de supãratã cã mi-am fãcut “un sfeter de cãcat”. Ne-am dus împreunã sã cerem pãrerea doamnei Pop şi acum aveam de luptat nu cu o pãrere ci cu douã. Ele au ajuns la concluzia cã nu se poate purta aşa,  fãrã niciun model, iar eu eram distrusã. Am încercat sã-mi apãr punctul de vedere, folosind tot felul de argumente, ridicând uşor-uşor tonul. Inainte de a încheia discuția, mama, suprãratã nu numai cã nu reuşise jerseul ci şi pentru cã eu dãdeam din gurã ca o apucatã, a concluzionat:

–          Sfeterul ãsta-i ca un suman, nu poți ieşi din casã aşa îmbrãcatã! Si dai din gurã ca o melițã!

Cum eu tot îi dãdeam înainte, exasperatã mama a strigat la mine:

–          Da mai taci din gurã, melițã cu suman!

Nu vã mai spun cã de atunci toți copii îmi spuneau: melița cu suman.

 

Dar ce credeți? Cine a cãstigat bãtãlia? Sfeterul acela încã îl mai purtam cãnd eram studentã. Il vopsisem negru şi eram foarte mândrã de el.

2 thoughts on “Melita cu suman

  1. Excepţională poveste! Citind, mi-am adus şi eu aminte de copiărie, de sfeterele mele, croşetate de Marişka a lui lelea Koati, gris cu boabe de oriz sau 2 pe faţă 2 pe dos. Ha, ha, ha, ! ….. Mulţumesc doamna Fodorean.

    Sandu Bochiş din Borşa

    • Multumesc pentru comentarii, abia azi. 17 oct. le-am vazut, m-au amuzat ambele dvs. comentarii. Sa stiti ca am mai scris si alte povestiri si unele chiar despre satul meu natal, Ciumafaia. Daca nu cer prea mult, le puteti gasi la lenafodorean (scris impreuna) numai din Google. Va multumesvc

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s