Aventuri la Chişinãu

In anul 1990 am fost trimisã la Chişinãu sã predau nişte cursuri de catalogare (metoda alcãtuirii fişelor unui catalog de bibliotecã şi organizarea de cataloage). Asta nu pentru cã ei nu ar fi avut o şcoalã biblioteconomicã, dimpotrivã, erau renumiți pentru asta. Scoala lor de biblioteconomie avea un singur defect pentru moldoveni: era în limba rusã. Ei cunoşteau perfect regulile biblioteconomice de catalogare, doar cã nu aveau terminologia în limba românã. Asta trebuia sã fac acolo. Si aveam un mare avantaj: cunoşteam limba rusã, fiind  absolventã de rusã-românã.

Am fost primitã cu o ospitalitate nemaipomenitã, de parca eram trimisul lui Dumnezeu pe pãmânt. Eram cazatã la hotelul  Chişinãu, unde în fiecare zi am fost legitimatã de aceeaşi militari, deşi ajunseserã sã mã cunoascã. Zilnic mi se cereau actele de identitate şi sã explic motivul şederii mele în acel hotel.  Era foarte neplãcut şi în primele zile eram speriatã. Mai ales de desfãşurarea de forțe militare de pe strãzile Chişinãului. La Universitatea din Chişinãu, unde se țineau cursurile, eram aşteptatã, de fiecare datã, cu o masã festivã, plinã de bunãtãți. N-am sã uit niciodata prãjiturelele sub forma de trandafiri sau roşiile mari, de aproape un kilogram, murate. Mi-au dat rețeta pentru trandafirii ãştia, dar mie nu mi-a reuşit.

In primele zile totul a decurs perfect, eram înțeleasã de cãtre cursanții bibliotecari din Chişinãu. La seminarii mã miram mult cât erau de pricepuți şi, mai ales, doritori sã învețe în limba românã. Eram impresionatã de patriotismul lor, de spiritul lor şi de dorința de a se uni cu România. La un moment dat, au observat utilitatea celor învãțate prin mine şi mi-au  cerut sã mai ramân încã douã sãptãmâni. Doreau sã-i instruiesc şi pe bibliotecarii şcolari din regiune.  Prima lecție am desfãşurat-o în timp ce afarã se auzeau împuşcãturi. Eram moartã de fricã, nu mã puteam concentra. Dar trebuia sã rãmân la catedra şi sã continui lecția. Ei erau obişnuiți cu aşa ceva şi stãteau cuminți în bãnci. Luau notițe. Am mai rãmas acolo o sãptãmânã, am avut o lecție deschisã la care a asistat o delegație a inspectoratului şcolar, iar la întrebarile pe care le puneam, la un moment dat, se rãspundea în cor. La sfârşitul “lecției deschise” am fost rugatã sã accept un post de un semstru la Facultatea de Biblioteconomie, lucru pe care nu-l puteam face, eram o mamã singura, cu doi copii acasã. Am rãmas deci încã o sãptãmãnã peste timpul planificat. Intre timp am fost solicitatã şi la Biblioteca naționala şi am avut şi acolo un mare succes. Se trãgea de mine în toate pãrțile, ziceau ei cã profitã de ocazie, care nu se ştie când se va mai ivi şi instruiam tot mai multe categorii de bibliotecari. Erau zile când aveam vreo 300 de persoane în salã. Stãteam deja de aproape o lunã la Chişinãu, împuşcãturile pe stradã se înmulțeau, nu mai ieşeam din hotel, deşi pãnã atunci mi se fãcuse un program de vizitat obiective turistice şi vizionat spectacole. Pânã-ntr-o zi când mi s-a spus cã trebuie sã mã întorc în țarã, cã nu mai sunt în siguranțã.

Evident cã am fãcut şi unele cumpãrãturi. Intr-una din zile, aveam toate cumpãrãturile cu mine şi gãsisem o pereche de botine frumoase şi foarte ieftine şi nu aveam ruble. Cum eram singurã, am încercat sã caut un punct de schimb valutar dar nu am gãsit nicãieri.  La un moment dat m-am pomenit în fața unei bãnci şi îmi cãutam banii în poşetã. Imediat am fost înconjuratã de cãteva țigãnci de-ale lor, care m-au întrebat dacã vreau sã schimb bani. Am cãzut în plasa lor şi nu am mai intrat în bancã. Am negociat un preț bun, mi-au numãrat banii în fața mea, în timp ce câteva chivuțe îmi umblau prin plasã, întrebându-mã ce-am cumpãrat. In timpul ãsta ei au schimbat teancul de bani cu alții mult mai puțini. Nu mi-am dat seama decât atunci cãnd am vrut sã-mi cumpãr botinele. Aveam banii exacți pentru botine, dar restul s-au dus pe naivitatea şi credulitatea mea.

Am aflat curând cã izbucnise rãzboiul în Transnistria şi am fost sfãtuitã cã ar fi mai sigur dacã m-aş întoarce acasã. A doua zi dimineața eram în autobuz.  In autobuzul cu care cãlãtoaream şi care mergea pe ruta Chişinãşu – Cluj erau în majoritate bişnițari. Se adunau cãte 30 de ruble pentru şofer şi grãniceri. Nevoind sã mã întorc în țarã cu monedã strãinã, nu mi-am pãstrat nici mãcar câteva copeici, i-am cheltuit pe toți. Le-am explicat organizatorilor chetei situația mea şi nu mi-au luat nicio taxã. In schimb, am fost lãsatã sã-mi târãsc bagajele pe fâşia care despãrțea cele doua granițe, în timp ce bagajele celor care cotizaserã rãmãseserã în autobuz şi ei au parcurs pe jos aceastã distanțã, fãrã bagaje. Era pedeapsa mea pentru cã nu cotizasem. A fost controlat doar bagajul meu, de formã totuşi.

La întoarcerea acasã, la Cluj, am avut mari dificultãți de a ajunge pânã în Mãnãştur. Am urcat într-un taximetru, care avea ceas, dar unul mãsluit. Abia parcursesem cam un kilometru cãnd mã uit la ceas, arãta deja 50 lei, ceea ce trebuia sã ajungã pânã acasa. Nu fãcuse nici mãcar jumãtate drumul. L-am întrebat pe şofer de ce costã atât de mult şi mi-a rãspuns cã atâta aratã ceasul. I-am cerut sã opreascã şi ,pentru a doua oarã în aceeaşi, zi mã simțeam umilitã şi înşelatã. Am pornit cu cele câteva bagaje destul de grele (primisem mai multe cadouri însoțite de documente explicative, cã sã le pot scoate din țarã) pânã la prima stație de autobuz. Era în jurul orei 11 noaptea şi, spre norocul meu, am mai prins un autobuz.

Am ajuns cu bine la locuința mea, dar la sonerie nu rãspundea nimeni. Am cotrobãit mult pânã mi-am gãsit cheile casei, care erau ascunse undeva în bagaj, pentru cã acolo nu avusesem nevoie de ele. Se facuse deja ora 12 noaptea când, în sfãrsit, am intrat în apartament. Nu era nimeni acasã. Casa era goalã, m-am aşezat pe un fotoliu sã-mi trag sufletul. Pe mãsuța de lângã fotoliu era un bilețel scurt, scris de fiica mea. “Dragã mamã, am plecat la….. El este un suflețel mititel, sã nu fumezi în aceeaşi camera cu el cã nu-i face bine şi nici nu-i place. Il cheamã Aris”.

Abia terminasem de citit bilețelul cã uitându-mã în jos am zãrit o mogâldeatã cam cât ambele mele mâini împreunate, cu ochii negri, ascunşi sub un breton cãrlionțat şi un botic umed care-mi amuşina picioarele. Si fãrã sã bag de seamã şi-a depãrtat picioruşele din spate (încã nu ştia cã trebuie sã ridice piciorul) şi m-a onorat cu un botez nedorit. Aşa am fãcut cunoştința cu Aris, un Canish drãgãlaş de care m-am îndrãgostit instant. Nu fusesem de acord niciodatã sã ne luãm un cãine, dar odatã instalat in casã nu am avut ce face. Mi se pãrea caraghios când îl vedeam pe bãiatul meu, era student la aviație deja, înalt  de 1,82 m şi ducând în lesã un cãțeluş de 1 kg. Dar, despre nãzbãtiile lui,  adicã ale câinelui, am sã vã povestesc într-o altã zi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s