Invierea, de Tolstoi

In anii comunismului era destul de greu sa supraviețuiesti dacã fãceai parte din familia unui milițian. Sigur, era mai greu pentru ceilalți, dar şi pentru noi. Tatãl meu era adeptul zicalei “zi ca ei, fã ca tine”. Aşa cã, in aparențã, era un supus al regimului, dar nu era de acord cu nimic din ce se propovãduia acolo. Işi ințelegea situația ingratã,  şi ca el erau mulți.

Astfel, deşi nu aveam voie sã ne împodobim bradul la Crãciun ci doar de revelion, totuşi îl “fãceam” în ajunul Craciunului, dar îl doseam într-o cãmarã foarte spațioasã. Aşa cã, atunci cãnd venea, chipurile la colindat, persoana desemnatã cu verificarea, niciodatã nu gasea bradul. Cu toții ştiam cã a trecut controlul şi, dupã plecarea acestuia, bradul era aşezat la loc de cinste în camerã. Aveam doar o camerã, o bucãtãrie şi o cãmarã. Cãmara avea vreo 8 metri pãtrați şi oricât mi-am rugat pãrinții sã-mi facã acolo propria camerã, niciodatã nu au putut renunța la cãmara aceea. Se gãsea acolo un butoiaş cu vin, unul cu țuicã, şi toate conservele puse de mama pentru a trece peste iarnã. Fiind o incãpere rece şi cu geamul mare deschis permanent, chiar şi iarna, pãstram în ea şi mãncarea. Pe vremea aceea încã nimeni nu avea frigider. Ca de altfel nici televizor.

De Paşte, venea la noi întotdeauna un alt coleg al tatãlui meu, la stropit. De fapt, toatã lumea ştia cã venise sã verifice dacã aveam ouã roşii şi dacã sãrbãtoream Paştele. Evident, tatãl meu, în calitatea lui de adjunct al comandantului, nu putea fi trimis sã spioneze.

Intrase oarecum o fricã în toți, represaliile erau cumplite. Aşa cã, fiecare se ferea aşa cum îl ducea capul. Se cenzura pânã şi lectura. Evident din biblioteci nu puteai împrumuta nicio carte interzisã. Dar mai aveai prieteni şi cunoştințe de la care mai împrumutai cãteo carte bunã. Tatãl meu avea grijã la ceea ce citesc pentru cã oricând mã puteam da de gol.

Aveam nişte vecini, refugiați din Basarabia şi aciuiți la Zalãu, unde li se repartizase o locuințã în imobilul nostru. Tatãl meu obişnuia sã spunã cã au fugit de nişte comunişti şi au dat peste alții. Era o familie de vreo 8 persoane. Mã ințelegeam extrem de bine cu toți din familie. Cu ei, la rugãmintea tatãlui meu, vorbeam ruseşte. De aici şi succesul meu la admiterea la filologie. Dacã ar mai trãi le-aş mulțumi şi azi. Unul singur dintre basarabenii aceia nu ne avea la suflet, tocmai pentru funcția tatãlui meu. Si de aceea îşi manifesta concret ostilitatea. Odata, m-a sfãtuit sã pun pe piciorul cu febrã muscularã (de la ora de sport) o cârpã umedã şi apoi fierul de cãlcat, încins. Eram în clasa a IV-a, ce ştiam eu? Nu vã spune ce i-a fãcut tatãl meu. Nu l-a dus la miliție însã, deşi ar fi meritat dupã cum arãta piciorul meu.

Familia asta de basarabeni, nişte nobili scãpãtați, era una de intelectuali. Domnul şi doamna erau profesori de limba rusã în oraş. De la ei şi de la cele doua fiice ale lor, mult mai mari decât mine, am invãțat limba rusã pe care o vorbeam fluent la numai 12-13 ani.

Ei şi-au adus  multe cãrți din Basarabia. Imi dãdeau sã citesc cãrți de Jules Vern, Dickens, dar mai ales poezii de Esenin, Puskin. Dupã incidentul cu fierul de cãlcat, tata nu mai era convins de bunele intenții ale familiei respective, aşa cã, de obicei, îmi verifica tot ce primeam spre lecturã. Aşa se face cã atunci cãnd am primit Invierea lui Tolstoi, doar pentru titlu, nu m-a lãsat s-o citesc. Evident cã n-o citise şi probabil nici nu auzise de ea. Dar, ştia el ce ştia. Aşa cã, mie plãcându-mi romanul, nu puteam sã-l citesc “la vedere”. Dupã ce pãrinții mei se culcau, citeam pe furiş, sub plapumã, cu o lanternã. Nu ştiu dacã s-au prins sau nu, n-am aflat-o niciodatã, cu toate cã o puteau face foarte uşor. Uşa dintre cele doua încãperi avea geam de sticlã, cu nişte perdeluțe scurte, croşetate de mama mea, care avea pasiunea asta. Si acum am în casã lucrurile croşetate de ea, le pãstrez, deşi nu sunt la modã. Mi se pare goalã casa fãrã mileuri şi fațã de masã.

Fața de altii, viața noastrã nu a fost atãt de cumplitã în perioada comunistã. Asta pãnã în 1973, cãnd tatãl meu, la doar 48 de ani, a decedat. Imi aduc cu drag aminte de el, mi-e dor de el în fiecare zi a vieții mele. Stiu cã m-a iubit enorm şi era teribil de mândru cã am primit un post de profesor în oraş. Dupã ce am nascut primul copil, pe Anca, se mândrea atât de tare cã este bunic, încât îşi fãcea timp zilnic s-o plimbe. Pentru cã Ancãi îi plãcea sã se parfumeze (avea doi ani) se lãsa parfumat ca o cocotã, zicea el,  şi aşa plecau la plimbare, ținãnd-o de mânuțã. Un munte de om cu o mogãldețã care vorbea una-ntruna. Pãcat cã nu a apucat sã trãiascã sã-l vadã şi pe bãiat. Tare ar fi vrut sã aibã şi un nepot, era sãtul bietul sã fie înconjurat numai de femei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s