Marta (III)

Dupa cum v-am mai spus, copiii mei isi petreceau toate vacantele scolare la matusa mea, Marta. Nici macar nu asteptau ca sa ne intoarcem acasa de la serviciu, aveau bagajele deja pregatite si se duceau singuri la autogara. Si asta numai pentru a ajunge mai repede la Ciumafaia. Iubeau totul acolo: peisajul, locurile, pomii fructiferi, legumele si mai ales le placea ca erau multi copii. In general isi alegeau bine prietenii, pentru ca matusa era foarte inransigenta: nu admitea niciun fel de abatere de la spusele ei. Daca le spunea sa se intoarca acasa la ora unu, fix la unu erau  acasa. Nu a ridicat niciodata palma la ei, dar nici nu era nevoie. Ii facea sa se simta atat de prost cand greseau, incat a doua oara erau foarte atenti.

Se mai intampla, totusi, cateodata cate unul din  ei sa nu faca intocmai cum fusese instruit. Si-atunci matusa il pedepsea pe cel care gresise. Astfel, il punea pe Gabi in genunchi, la picioarele patului. Era tare plictisitor. Dar el statea pana matusa il ierta. El isi cerea mereu iertare, in schimb Anca mai bine statea in genunchi toata ziua decat sa-si ceara iertare. Unchiul meu se intorcea acasa de la serviciu si, gasindu-l pe Gabi in genunchi, intreba:

–          Da ce, iara-i beserica aici?

Dar nu se amesteca niciodata. Ii iubea foarte mult pe ambii copii, dar febletea lui era Anca.

Bineinteles ca Gabi era cel mai des pedepsit, desi este mai mic decat sora lui. Odata, el s-a urcat in “podul poietii” unde erau puse gainile si ratele la clocit. Rand pe rand, i-a “lansat” pe toti puisorii de rata, aruncandu-i jos, cica-i invata sa zboare. Asta intr-adevar nu putea fi tolerata. Matusa mea statea fata-n fata cu Gabi si-l mustruluia. Unchiul Ion tocmai venise de la serviciu si s-a asezat in spatele copilului, deci cu fata spre Marta si, miscandu-se doar buzele zicea:

–          Sa nu dai in coptil ca te omor!

La insistentele Ancai unchiul Ion a cumparat si un televizor, atat de mult ii iubea. Sigur, niciunul  nu prea avea la ce sa se uite, dar tare erau cu totii mandri ca era singurul televizor din sat.

La vremea aceea, pana prin anii 90, primeam de la ei un porc de Craciun, odata chiar si un curcan de revelion, un miel de Paste. Cateodata mai primeam si cate o jumatate de vitel. Nu mai vorbesc de gaini, rate, oua, lapte, cartofi, varza, zarzavaturi. Mai primeam si lana gata toarsa. Se ducea cu o masina inchiriata la “dreve” sa toarca lana, la Gherla si la Sibiu. Atat de multa lana aveam, pe care o vopseam in casa, ca m-a cuprins o pasiune pentru tricotat si aproape toate hainele copiilor erau tricotate: pulovere, pantaloni, rochite, caciuli, fulare, manusi etc. Aduceam de la biblioteca carti de tricotat si luam modele de acolo, ce mai, eram o mare specialista. Faceam asta si din pasiune, dar mai ales din lipsa de bani. Uneori tricotam in timp ce citeam cateo carte sau ma uitam la televizor, cu lumina stinsa. Si intotdeauna aveam un model deosebit sau foloseam mai multe culori. Nu greseam.

Astia erau unchiul si matusa mea, mereu gata sa ne ajute. Nu stiu cum as fi supravietuit dupa divort daca nu ar fi fost ei sa ne ajute. Sufereau enorm ca nu aveau copii si s-au apropiat mult unul de celalalt dar si de mine si copiii mei.

Imi amintesc ca Gabi facuse o alta traznaie ce trebuia pedepsita. Acum nu-mi mai amintesc ce facuse dar stiu ca matusa (ea era responsabila cu educatia lor, unchiul fiind mereu plecat) l-a pedepsit si l-a pus sa stea in genunchi, in pivnita.

–          Cat? A intrebat Gabi.

–          Pana zic io.

Asa ca Gabi al meu s-a asezat in genunchi si a stat acolo fara sa se planga. Era o zi de vara extrem de calduroasa si matusa s-a temut sa-l lase undeva afara in caldura, sa nu pateasca ceva. Dar, pentru ca avea multa treaba la camp, a trebuit sa plece “pe rat”, la sapa. I-a lasat fiicei mele instructiunile, inclusiv sa-si supravegheze fratele.  Si timpul trecea si matusa nu se mai intorcea. Atunci fiica mea s-a dus la fratele ei sa-l scoata din pivnita.

–          Hai, Gabi, hai afara de acolo!

–          Da’ o zas matusa Marta?

–          N-o zas.

–          Atunci astept aici pana zace ea.

Dupa vreo cateva ore bune, Marta si-a amintit ca-l pedepsise pe baiat. S-a intors alergand tot drumul, de teama sa “nu patasca oarece coptilul la plamani”. Si l-a gasit acolo unde-l lasase.

Si in ziua de azi, matusa se intreaba ce putuse sa faca atatea ore in pivnita, pentru ca acolo era intuneric, pivnita nu era mare, jucarii nu avea si era clar ca statuse in genunchi.

Si a spus ca nici nu s-a speriat si nici nu a plans, cica s-a jucat cu manutele. Avea vreo cinci anisori.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s