La Bobocu

Baiatul meu, Gabi, a fost de mic copil innebunit dupa tot ce tinea de aviatie. La inceput a construit tot felul de aeromodele simple, apoi treptat a trecut la cele cu motor. Din cate-mi amintesc aveau motoras de stergatoare de parbriz sau de mici ventilatoare. Erau destul de scumpe pe vremea aceea. La terminarea clasei a XII-a s-a hotarat sa dea admitere la Facultatea de aviatie de la Bobocu, o localitate situata cam la vreo 10-12 km distanta de Buzau. In anul 1990 era primul an in care se puteau inscrie la admitere si absolventi, fete sau baieti, proveniti de la licee civile. 

Aeasta a fost marea sansa a fiului meu si a reusit sa intre la acea facultate, care pregatea piloti pe supersonice, printre primii.
S-a instalat la Bobocu si-mi scria cel putin o data pe saptamana, descriindu-mi viata de acolo, dar curand aveam sa-mi dau seama ca era mult romantata. A fost un adevarat eveniment cand de la dubla comanda a iesit la “simpla”, adica sa zboare singur, fara instructor. Imi povestea despre frumusetea zborului, de sentimentele lui in timpul zborului. De altfel, era atat de ireala frumusetea inaltului, incat uneori uita unde se afla, ceea ce-i aducea o admonestare din partea instructorului, care numea aceasta mica ratacire in lumea aceea nepamanteana “zbor romantic”. Faptul ca-l face pe pilot sa uite unde se afla poate fi destul de periculos.
Cam pe la sfarsitul anului intai de studiu, am primit o scrisoare de la Rectoratul unitatii militare de la Bobocu, prin care eram invitata sa ma prezint la unitate, in fata Consiliului Profesoral, intrucat faptele fiului meu erau atat de grave incat necesita prezenta mea acolo. Ceea ce m-a speriat cel mai tare era fraza de incheiere: “Consecintele ce decurg din exmatricularea fiului Dvs…”. Am inceput sa disec problema pe toate fetele: ce putuse face atat de grav incat sa fie exmatriculat? Si daca va fi exmatriculat, trebuia sa platesc aproximativ 800 milioane, atat costa scolarizarea lui pana la momentul acela. Pentru mine era o problema si sa fac rost de banii de tren pana la Buzau si inapoi si stiam ca daca ar trebui sa restitui banii cheltuiti pentru scolarizarea lui nu as fi avut de unde. Toate aceste ganduri ma faceau sa nu pot dormi noptile, luam atatea calmante incat aproape m-am sinucis. Zi si noapte ma gandeam numai la problema asta. Am incercat sa iau legatura cu fiul meu, dar, de fiecare data, mi se spunea ca fiul meu este consemnat si nu poate veni la telefon. In disperarea mea devenisem irationala si in nebunia care ma prinsese ajunsesem sa ma intreb ca in cazul in care ar fi fost condamnat la moarte (nici nu stiam ca nu mai exista condamnarea la moarte) mi-l dadeau acasa, sa-l ingrop.
La data indicata in scrisoare m-am prezentat la Bobocu. Drumul de la gara din Bobocu pana la unitate era extrem de lung, daca tin minte vreo 4-5 km. Am inceput sa merg pe drumul acela, pe langa mine treceau masinile celor care mergeau la unitate. Imi feream fata, pentru ca stiind asemanarea izbitoare a fiului meu cu mine, imi inchipuiam ca fiecare ofiter de acolo cunoaste povestea si sincer, imi era tare rusine, desi inca nu stiam ce facuse. O masina a oprit langa mine si un ofiter m-a invitat sa ma duca cu masina. Uitandu-se la mine si evident nestiind de ce ma duc la unitate, m-a intrebat daca ma duc sa-mi vizitez baiatul. Cand i-am spus ca da, vocea imi trada suferinta, asa ca omul mi-a zis ca tare dor imi este de baiatul meu daca sufar asa de tare. Am rasuflat usurata: nu stia ce facuse fiul meu.
Ajunsa la poarta unitatii i-am spus ofiterului de serviciu numele si i-am prezentat buletinul. El m-a dus intr-o camera de asteptare, care arata exact ca o sala de asteptare dintr-o gara mica. Intunecata, rece, murdara. Am fost lasata acolo aproape o ora. Dupa ora aceea, in care repetasem in gand ce aveam sa le spun, am inceput sa ma enervez si m-am rastit la ofiterul acela, ca nu mai sunt dispusa sa astept, ca am venit de la 700 km distanta si el ma tine acolo, in tensiune. Intr-un tarziu am fost condusa de un alt ofiter, intr-o alta cladire aflata la destul de mare distanta de intrarea principala.
Am intrat in incaperea in care se adunase consiliul profesoral, hotarata sa-mi apar puiul pana la moarte. Sfatuita de colegele mele, m-am imbracat cu cele mai frumoase haine ale mele, eram coafata, manichiurata, pedichiurata. In incapere se aflau cei mai frumosi barbati pe care-i vazusem in viata mea: parca erau facuti cu totii dupa acelasi tipar: frumosi, bruneti, unul avea chiar ochi albastri; toti erau imbracati in acele minunate haine albastru inchis, de aviator. Colegele mele imi spusesera sa nu ma las intimidata, sa folosesc orice arma, chiar si seductia. Un tanar de vreo 40 de ani s-a prezentat, intinzandu-mi mana, iar eu cand i-am intins-o aveam impresia ca mi-o va saruta, dar nici vorba. Cu un ton foarte rece si autoritar m-a invitat sa iau loc si a inceput sa-mi prezinte faptele. Baiatul meu, impreuna cu toti colegii lui hotarasera sa nu se prezinte la un examen, in ziua in care era inmormantat un coleg de-al lor. Se inecase in timpul unei misiuni la Eforie. Or, in armata acest lucru era inadmisibil. Trebuie sa te supui ordinelor, conform zicalei: Ordinul se executa, nu se discuta. Ofiterul acela mi-a vorbit mult despre abaterea de la disciplina a fiului meu, fiind hotarat sa-l dea exemplu pentru ceilalti, sa vada ce patesc daca nu executa ordinele. Pana la urma m-a lasat si pe mine sa vorbesc si-atunci parca o forta exterioara intrase in capul meu, dictandu-mi ce sa spun, cu ce ton, ce atitudine sa am. Le-am spus ca am investit in baiatul meu tot ce am avut, ca din clasa a IV-a si-a dorit sa fie aviator. Despre lipsurile materiale si despre efortul de a-l tine in scoala. I-am rugat sa-mi permita sa vorbesc cu baiatul meu, numai zece minute, si promit ca el va fi un model pentru ceilalti, ca in urmatorii patru ani nu vor mai avea probleme cu el. Unul dintre ofiteri mi-a spus ca da, eu doresc ca fiul meu sa continue scoala, dar poate baiatul nu mai vrea. Sa-l chemam si pe el sa vedem ce parere are. Un soldat care astepta in fata usii s-a dus dupa baiatul meu. Cateva minute mai tarziu a intrat in incapere, lung cat o zi de post, imbracat cu niste haine ponosite, cu pantalonii si manecile hainei mult prea scurte pentru el. A salutat militareste si-apoi s-a prezentat: Elev cutare, la ordinele dumneavoastra. Copilul meu, baiatul meu cel drag a ajuns sa se caciuleasca in fata astora? Imi era foarte mila de el. Il vazusem imbracat doar in uniforma de gala la depunerea juramantului iar acasa venea civil. Nu ma asteptam sa fie atat de saracacios imbracat si umil. La vederea lui m-a cuprins o asa disperare ca am inceput un fel de plans care era de fapt un strigat-urlet cutremurator. Dar nu ma puteam opri. M-am trezit doar cand unul dintre barbatii de acolo ma lovea usor pe obraz si-mi dadea sa beau niste coniac dintr-o ceasca. Incet-incet mi-am revenit si am fost lasata cu fiul meu doar zece minute. Venisem de acasa fara sa-i aduc niciun fel de pachet cu mancare, eram doar suparata si voiam sa-l pedepsesc. La despartire, dupa ce-mi promisese ca va fi model de acum inainte, nu i-am dat obisnuita mie de lei, tot mai eram suprata. Dar azi regret foarte mult gestul. Fapta lui nu era atat de grava incat sa merite si pedeapsa mea.
Pana la urma, consiliul profesoral a acceptat ca fiul meu sa continue studiile, ramanand cele 7 zile in arest impreuna cu ceilalti colegi de an.
Eram epuizata cand am ajuns in gara din Bobocu intrucat la intoarcere nu am mai avut norocul sa ma ia cineva cu masina.
Pe drumul de intoarcere m-am intalnit cu o doamna care mergea spre unitate. Parea foarte amarata. Parca simteam ca si ea a fost chemata la unitate. Am oprit-o si mi-a spus ca intr-adevar primise si ea convocarea aceea. Am linistit-o, povestindu-i tot, si stiu sigur ca ea a suportat mai usor decat mine stiind deja finalul.
Mult mai tarziu am aflat ca dintre toti parintii care au primit convocarea numai noi doua ne-am prezentat. Noi eram mamele celor doi baieti care nu proveneau de la licee militare. Am mai aflat ca era un obicei sa se trimita astfel de scrisori parintilor si pentru “delicte” mult mai mici. Ceilalti parinti erau obisnuiti, pe cand noi doua eram la prima astfel de scrisoare. Este drept ca nu am mai primit niciuna in tot timpul cat fiul meu s-a aflat la Bobocu.

La nunta lui Gabi (s-a casatorit cu o fata tare buna, din Buzau) l-am cunoscut pe instructorul de zbor al baiatului meu. Imi pare rau ca i-am uitat numele; era un barbat care m-a impresionat si care mi-a vorbit foarte frumos despre prietenia care-l lega de fiul meu. Mi s-a confirmat faptul ca s-a descurcat minunat in scoala si ca este un aviator foarte bun.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s