O despartire grea

Nu am incercat niciodata sa-i influentez pe copiii mei in a urma o cariera aleasa de mine. Dimpotriva, am incurajat  preocuparile lor. Baiatul meu, cel mai mic dintre cei doi copii ai mei, inca de prin clasa a IV-a a inceput sa construiasca aeromodele, dupa ce la un Craciun “mosul” i-a adus un aeromodel de construit. Din clipa aceea nu numai camera lui ci si celelalte camere erau pline de planuri, schite si mai ales cabluri. Nici acum nu stiu la ce-i foloseau atatea cabluri, dar te impiedicai de ele la tot pasul. Cu fiecare aeromodel construit dovedea tot mai multa indemanare si ele erau tot mai frumoase si chiar zburau. Curand, aeromodelele simple nu-l mai multumeau. A facut rost de un motoras de la un coleg in schimbul caruia cred ca si-a dat chitara. Apoi a construit primul lui aeromodel cu motor. La fel ca celelalte si acesta a zburat. A urmat apoi inscrierea lui la un cerc de aeromodele la “Casa Pionierilor” si, odata cu asta, participarea la concursuri. Multe si cu multe premii. O data a luat chiar si premiul I pe zona. Zona asta insemna aproape jumatate din teritoriul Romaniei. Era tare mandru de realizarile lui dar si eu eram. Spre clasa a XI-a atentia i s-a indreptat spre planoare. Ne-am dus la tribunal si am obtinut o incuviintare legalizata ca-l lasam sa practice sportul acesta. De cate ori pleca de acasa zicea: Hai, pupa-ma, ca poate nu ma mai vezi! Ma necajea doar. Era foarte bun in ceea ce facea  si nu risca nicioadata. Avea si profesori buni. Revolutia din ’89 l-a prins in clasa a XII-a. Voia sa se faca pilot de supersonice, dar pentru a se inscrie la o scoala de aviatie ar fi trebuit sa fi urmat un liceu militar. Aproape ca se obisnuise cu ideea ca trebuie sa renunte la visul lui, cand un bun prieten de-al meu de la comisariatul militar mi-a spus ca se fac inscrieri la scoala de aviatie de la Bobocu. Era primul an in care se puteau inscrie si absolventi ai liceelor civile. Asta a fost marea sansa spre a-si realiza visul. S-a dus la examen si a reusit, spre multumirea lui si a noastra, printre primii. Vara aceea am primit o lista cu lucrurile pe care avea voie sa le ia cu el. Nu erau multe, dar am avut cheltuieli mari. In jurul datei de 1 octombrie trebuia sa se prezinte la unitate. Aveam mari emotii pentru el, pentru ca tatal meu fiind militar de cariera stiam ca-l asteapta: multi, multi ani de disciplina, ordine primate si executarea lor. Si el cam stia la ce sa se astepte, caci fusese intr-o tabara militara de aviatie la Oradea, timp de o luna. Asta se intampla inainte de a termina liceul. Abia m-au lasat sa-l vizitez, atat era de strict. Desi am stat doua saptamani la Oradea l-am vazut doar o data.

Nu asteptam plecarea lui la unitate pentru ca asta  inseamna desprinderea lui de familie si de casa parinteasca. Nu va mai fi acolo mama sa-i aline supararile, sa-l sfatuiasca ce are de facut. Puiul meu trebuia de-acum sa se desurce singur. Cu inima stransa, l-am condus la gara. Cand l-am vazut urcat in tren mi se parea tot micutul meu, desi avea 1,82 m. Si ne-a cuprins pe amandoi o jale  si o disperare si am izbucnit in plans. Mai ales eu, caci deja barbatul din el isi tinea lacrimile in frau, dar tot avea ochii umezi. Mi-a facut cu mana si am alergat dupa tren, lasandu-mi lacrimile sa curga linistite pentru ca baiatul meu nu le mai vedea acum si nu aveau cum sa-l mai tulbure. Inca alergam dupa tren, fluturand din mana si cu lacrimile curgand pe obraji am plans in hohote, ele fiindu-mi acoperite de zgomotul rotilor. O mana m-a luat de brat si apoi Luminita m-a  strans in brate. Era colega mea si o foarte buna prietena. Asistase la scena despartirii de copilul meu, iar acum imi mai alina din durere, desi pe moment, parca eram si mai nefericita. M-a dus acasa la ea, m-a servit cu o cafea si nu m-a lasat sa plec pana nu m-am linistit.

Am continuat sa-mi astept si sa-mi conduc baiatul la gara ori de cate ori venea acasa. Asta doar in primul an de facultate. Apoi nu m-a mai lasat. Imi scria cel putin o data pe saptamana, scrisori lungi. Scria aproape tot ce se intampla in viata lui cea noua. Asta pana a cunoscut-o pe actuala lui sotie. Scrisorile sa-u rarit. La fel si vizitele acasa. Prefera sa-si petreaca permisiile tot la Buzau. Venea acasa  doar la sfarsit de semestru, in vacante. Acolo si-a gasit iubirea si a ramas definitiv in Buzau. Aproape nu mai are accent de ardelean si vorbeste repezit. Au trecut  douazeci si trei de ani de atunci, dar eu tot imi amintesc de desparirea noastra. Daca stau sa calculez, cu mine a stat doar 18 ani, dar la Buzau 23. Cateodata, cand nu-mi da nici macar cate un telefon, ma mai infurii, desi sunt constienta ca si el este acum matur si are propria familie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s