Dupa ploaie

Dupa cum am mai spus, ador sa ma plimb prin ploaie, sa simt cum sterge toata mizeria si ramane in urma ei o lume mai curata. Si sufletul parca mi s-a limpezit, plimbandu-ma prin ploaia care cadea cand usor, abia soptita, cand in ropote scurte, care te obligau, totusi, sa te adapostesti de furia ei. M-am plimbat, desi ma imbracasem destul de gros si-mi era din ce in ce mai cald. Am imbinat placutul cu utilul si am facut si cateva cumparaturi. Si m-am intors acasa cu sacul plin doldora, ca un Mos Craciun. Am gasit, in sfarsit patura mult visata, moale, pufoasa si mare, mare de tot. Cand sa urc in autobuz plasa de plastic a cedat si daca nu era un tanar sa-mi prinda patura, ar fi cazut in apa de pe trotuar. Aceasta intamplare mi-a adus aminte de o alta.
Era pe vremea cand abia aveam timp sa-mi termin treburile intr-o zi, nici nu se putea pune problema unei relaxari, cum ar fi plimbarea prin ploaie. Chiar daca o doream, chiar daca ploua, eu tot alergand eram, cu grija sa-mi termin cele propuse. Si asta, in special in zilele in care pe TVR se dadeau filme si le urmaream impreuna cu cei doi copii ai mei. Eu stateam la mijloc, pe pat, pentru ca cei doi sa nu se poata lua la harta, desi de cele mai multe ori eu eram cea care incasa cate una. Dar era un ritual pe care-l respectam cu sfintetie, deci la ora opt seara toate treburile trebuiau sa fie terminate. Si ale mele si ale copiilor.
In ziua aceea ma grabeam mai mult spre casa, deoarece trebuia sa dactilografiez cele 20 de pagini dintr-o lucrare de diploma pe care mi le propusesem. Unul dintre copii, nu mai stiu care, mi-a promis ca-mi dicteaza, ceea ce insemna ca, seara la opt, sigur mi-as fi terminat norma impusa. Deci, in graba mea, chiar daca afara ploua cu galeata, alergam spre autobuzul care tocmai se apropia de statie. Mai avea de stat putin la stop si, daca ma grabeam, ajungeam inaintea lui. In statie, ca de fiecare data, era o aglomeratie de nedescris. Am ajuns la timp, odata cu autobuzul. Dar in graba mare, franele mele au cedat si chiar langa una dintre usi m-am prabusit. Drept intr-o balta. Nici macar nu a incercat cineva sa ma ajute, toti sperau sa apuce sa urce chiar si pe scara. Pe atunci aproape toate autobuzele circulau cu usile deschise. Dar eu nu-mi puteam ridica fata sa vad daca mai reusesc sa urc, atat imi era de jena de lumea din autobuz si din statie. Am continuat sa stau in balta pana a plecat masina, in speranta ca nu m-a recunoscut cineva. Abia dupa plecarea masinii s-a apropiat de mine un domn, incercand sa ma ajute, intinzandu-mi mana. Dar, ma apucasera asa niste hohote de ras incat nici nu mi-am putut aduna fortele sa ma ridic. Omul a mai incercat o data, dar a renuntat, nu fara sa protesteze: Atunci stai dracului acolo!! Vrea omul sa ajute si uite capra aia nici nu vrea sa auda!
Abia dupa ce autobuzul ajunsese la stop am reusit sa ma calmez si sa ma ridic singura. Asa ca in ziua aceea m-am intors acasa murata ca o varza, dar eram totusi vesela ca nu am recunoscut pe nimeni din statie, deci, evident ca nimeni nu ma recunoscuse.

P.S. Daca alerg dupa un autobuz si nu-l prind, din acelasi sentiment de jena, eu imi continui drumul sa nu vada cineva ca am alergat degeaba.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s