Luna mea de miere

M-am căsătorit în ultimul an de facultate, în iulie 1969. Părinții lui nu au fost de acord cu mine, așa că au rupt complet legătura  cu noi. Chiar și-au renegat băiatul. O vreme, dar și-au revenit după ce am născut-o pe Anca.  Dar a fost bine primit de întreaga mea familie.

Imediat după nuntă, cu mare alai,  am fost conduși de nuntași la cabana vânătorilor din Zalău. Tatăl meu răspundea de toate armele de foc din județ, era și președintele Asociației vânătorilor din județ. Ca atare avea și cabana în administrare. Cabana era construită din deșeurile de la demolări, cu ajutorul voluntar al mai multor vânători din județ. Era folosită de cine avea nevoie de odihnă și relaxare.

Eram singură la părinți și ei m-au cam menajat, trimițându-mă mereu la învățat, așa că nu prea știam să fac mâncare. Excelam la capitolul prăjituri, în schimb.

La cabana aceea mă străduiam să gătesc cât mai gustos și apetisant pentru soțul meu. Dar știam doar două-trei feluri de mâncare. Tatăl meu venea zilnic cu mașina și ne aducea materia primă. Cabana nu era departe de oraș, undeva în Munții Meseș, aproape de șoseaua care duce la Cluj.

În prima zi, am început să gătesc o supă de fasole verde. Pe el l-am trimis prin pădure să aducă lemne pentru foc. Cabana avea o bucătărie proprie. Stând singură în bucătăria aceea supraîncălzită am început să mă gândesc la tot felul de lucruri, rememorând evenimentele. Tot gândindu-mă, am luat o legătură de pătrunjel verde și am legat-o cu o ață neagră, numai de aia era în cabană. Și-am început să înfășor ața, pe gânduri, și-am înfășurat, și-am înfășurat. Apoi am rupt ața și am pus legătura în supă. Când am terminat mâncarea am aranjat masa și foarte curând a sosit soțul meu, încărcat cu o legătură mare de lemne, cocârjat de greutatea ei.

S-a așeazat la masă și a început să mănânce. Și, bineînțeles, legătura buclucașă a nimerit exact în farfuria lui. A întrebat ce este cu ața cea neagră, iar eu i-am explicat. A luat capătul în mână, s-a ridicat în picioare, apoi se tot îndepărta. Cu ața-n mână. A ajuns la ușă, apoi a coborât treptele și se tot depărta pe cărăruia care ducea la drumul spre Zalău. Când a ajuns în unghiul din care știa că nu poate fi văzut din cabană a strigat:

–  Nu te neliniști, dacă ajung la Zalău, mă aduce tata-socru  înapoi.

 

Impresii, lacrimi și zâmbete

Citind cartea dumneavoastră, mi-a fost imposibil să nu retrăiesc,  cu mare plăcere, niște ani demult uitați, anii copilăriei. Deși m-am născut la Ciumăfaia, nu am locuit acolo decât până la 3 ani, dar reveneam în fiecare vară să-mi petrec acolo vacanțele. Fie la sora mamei mele, care nu avea copii, fie la bunica dinspre tată, în casa căreia se născuseră 18 copii. Eu am ajuns să cunosc doar pe 11 dintre ei. Așadar, vorba aceea ”câți o da Dumnezeu” era valabilă și la noi. Observ că și numele de botez se asemănau, căci și la noi exista câte o Nastasie (la vocativ, nu la nominativ) și de aceea mama mea s-a supărat pe tata că m-a înregistrat (cred că la același notar care a înregistrat-o pe mama dvs., la Borșa) Nastasia și ea mi-a spus Lena. Îmi amintesc și eu de poreclele din satul meu, cam aceleași. Și la noi, cred că nu era o gospodărie care să n-aibă un Burcuș, în fiecare gospodărie exista troscoțel, și din satul meu exista portar la câte o întreprindere din Cluj. Mai ales la spitale. Constat că se acorda mare atenție educației. Observ, cu mare admirație, scrisul deosebit de frumos, caligrafic, al tatălui dvs., dovadă clară că se insista în acest sens. Și la Ciumăfaia, mama mea și tatăl meu au făcut câte șapte clase (nu știu în ce localitate), tata continuându-și studiile mai apoi, luându-și bacalaureatul (noi o numeam maturitate) aproape în același timp cu mine. Din păcate s-a stins de cancer la doar 48 de ani.

Trebuie să fac și observații, nu? La un moment dat (p. 32,33,34) folosiți persoana a 3-a singular, ceea ce  m-a făcut să cred că era vorba despre tatăl dumneavoastră. Dar în paginile următoare reveniți la persoana întâi, abia atunci am constatat că ați trecut la autobiografie.  Nu am întâlnit greșeli de ortografie sau de punctuație, fiecare virguliță era la locul ei. O singură greșeală am întâlnit, nu mai știu la ce pagină (și n-aș fi vrut s-o amintesc, dar vreau să fiu și critică). Este vorba de verbul ”i-a spus”, pe care l-ați scris într-un cuvânt. Verbul vine de la a spune cuiva (lui i-a spus) și nu de la a lua  (el  ia cartea , de ex.).

Constatând multe lucruri asemănătoare din viața mea și a dvs., firești, doar suntem vecini, nu mă pot abține să constat că am trăit aceleași sentimente, aceleași întâmplări, aceleași emoții, aceleași spaime sau deziluzii.

Când ați povestit drumul cu carul  de  la Borșa la Cluj am avut o revelație: în mintea mea eram și eu într-un car, călătorind spre Cuzăpălac (tata fusese numit acolo șef de post), noaptea, culcată și eu pe un braț de fân, având tovarășă bolta înstelată. Dacă mă concentrez simt mirosul și gustul cornulețelor cu nucă pe care le-am mâncat. Aveam vreo 5 ani.

Tot așa nu mă pot abține să nu vă povestesc pățania mea cu o țigancă, care mi-a luat două pâini întregi, din alea mari pe două ace de cusut. Dar, țiganca mea a fost prinsă la ieșirea din sat,  nu avea căruță.

Citindu-vă amintirile o văd cu ochii minții pe Crucița, oarbă de-acum, ținută de mână  de o fetiță și cântând. Revăd (și asta numai datorită stilului dvs. limpede, concis, extrem de sugestiv) ”valea mare”, care a despărțit satul în două. Revăd cizmmele cuiva, nu mai știu ale cui, atârnate de grinda din casa de dinainte. Sau îmi amintesc povestea mamei mele: dormeam într-un leagăn de lângă pat de care legase mama o sfoară ca să mă poată legăna din pat, fără să se ridice. Și în zelul ei de a mă adormi, a tras prea tare de sfoara aia și m-am rostogolit printre sticlele cu ”porodici” de sub pat.

Revăd crăciunurile petrecute la mine-n sat, pline de farmec și vrajă, atmosferă extrem de fin surprinsă de dvs. Văd parcă totul despre steaua cu care mergeați la colindat. Văd pregătirile și confecționarea ei. Unchiul meu făcuse o stea pentru băiatul meu care avea doar vreo 6 ani. Și-a sacrificat și Marta sita ei de nulaș.

Ați surprins foarte bine evenimentele istorice pe care le-ați trăit.  Ați dovedit că dvs. aveți un spirit de observație și înțelegere a fenomenului istoric, în timp ce eu îmi amintesc doar că am văzut în ziar o imagine cu Stalin într-un sicriu – nu știam nici cine este, nici de ce plângeau oamenii. Unii.  Am îmbrățișat toate ideile inoculate în perioada pionieratului meu. Am crezut tot timpul că e bine ce facem, aveam sentimente de înălțare când intram într-o sală, ducând drapelul și putând să cânt împreună cu ceilalți de la jumătatea unui vers. Sau când duceam salutul pionierilor la tot felul de conferințe. Întotdeauna eram eu cea care citea mesajul. Poate pentru că aveam talent la recitat, cântam foarte bine, dar mai ales pentru că eram mereu premiantă. Eu chiar am crezut în comunism, dar nu până în 1989. Cu timpul, m-am deșteptat, dar destul de târziu.

Sunt la jumătatea cărții, am ajuns la pagina 100. Și aștept cu nerăbdare să citesc ce urmează să se întmple. Stilul este alert, intuitiv, îmi creează un sentiment de deja vu. Imi place să citesc ce ați trăit și experimentat și cu nostalgie îmi amintesc de viața mea. Asta mi-a trezit cartea dvs. în mintea mea, în sentimentele mele.

Aștept nerăbdătoare să vină ora programată pentru lectură. Cu nerăbdare, căci sunt sigură că-mi voi regăsi copilăria și constatând apoi câte amintiri au stat ascunse, uitate, dar acum ies la iveală. Și-mi plac senzațiile ce mi le stârnesc pana dumneavoastră: nostalgie, bucurie, uneori tristețe.

Citindu-vă, nu pot să cred că am uitat cum se făceau țigările, steaua, pâinea – despre care Marta îmi răspundea la întrebarea ”Când va fi gata” că ”atunci când va cânta cocoșește”. Sau să-mi amintesc, nerăbdarea și pofta cu care așteptam cocorăzile. Bunica mea, care născuse 18 copii, spunea că mai ușor face un copil decât un cuptor de pâine.  Simt pe limbă gustul fierturii de fructe uscate, înșirate pe o ață, dulce-acrișor și simt un dor nebun de a mai fi iar copil, fără griji, să simt gustul dulce acrișor al compotului ăluia.

Da, consătenii noștri valorificau totul, țin minte că și mătușa Marta mi-a țesut și mie (ea nu avea copii) 100 de șergare de bucătărie și două lepedeie nevedite, pe care le-am primit cadou de nuntă. A mai făcut și niște fețe de masă nevedite cu arnici roșu și, după ce le-a croit, a făcut un covoraș pe care soțul meu l-a pus pe luneta mașinii. Cel mai mult m-a amuzat povestea izmenelor de cânepă, și parcă aud vocea tatălui meu (mort la 48 de ani, de cancer) cum povestea că avea niște izmene atât de țapene că le punea seara în dreptul patului, iar diminneața sărea ”drept în ele”. Am în minte mirosul de la vale, când se topea cânepa, sau simt deznădejdea când valea mare lua cânepa.

Remarc în scrisul dvs. naturalețea, exprimarea firească, curgătoare, ideile care se înlănțuiesc coerent și pe care le receptez cu o deosebită plăcere, simt că această carte parcă mi se adresează mie personal.

Am notat undeva cuvintele lui Lucian Blaga: ”Întâia și suprema lege a stilului literar ține de regulile politicii financiare. Această regulă te învață să nu emiți cuvinte pentru care n-ai acoperire în aur. Orice abatere de la această normă este inflație”. Pe vremea când îmi notam asta nu eram prea exactă, așa că am notat doar citatul șiautorul, nu și sursa lui.

Urmez sfatul dumneavoastră, nu abandonez lectura, dau foaia mai departe.

Mă opresc puțin asupra portului popular din zonă. Trebuie să mărturisesc că nu-mi mai amintesc mare lucru din el. Rețin doar cioarecii, sumanul, căciulile bărbaților, cizmele lor, iar din portul femeilor doar pieptarul, mai ales acela împodobit cu cusături florale. Și, poate nu gândesc corect, dar cred că portul de la noi din zonă (și din Ardeal în general) a fost impus de ocupanți, obligându-i astfel pe oameni să renunțe la tradiție. E drept, din câte spuneț idumneavoastră, influența nu a fost copleșitoare sau devastatoare. Dar nu ne putem noi opune evoluției istorice, după cum nu ne putem opune nici modernizării costumului popular. Nu mă refer la cel de scenă, care a suferit unele mutații cumplite, ajungându-se la o acerbă concurență între cântărețe, cine are cel mai sclipitor costum la femei, cine cel mai colorat etc. Nici nu vreau să mă gândesc la textele cântecului popular modern (Ia tigaia, na tigaia / Uite cum se rupe foaia). Nu cred că țăranca noastră și-ar fi făcut vreodată un costum vernil sau roz. Eu mă refer la portul sătesc  de azi, care practic nu mai există. Oamenii folosesc toate facilitățile modernismului și femeile nu mai țes pânza în casă, preferând una mai frumoasă, estetic și calitativ, produsă într-o fabrică. Este și mai economic și nu dă atâta bătaie de cap cu torsul lânii, punerea războiului, țesutul materialului etc. Mă întristez că nu mai văd pe ulița satului pe nimeni îmbrăcat în costum popular, doar la unele sărbători cum ar fi cele școlare. Încazul lor, costumul popular suferă modificări ce nu au nicio legătură cu tradiția. Costumele făcute de părinți nu țin cont de specificul locului ci mai degrabă de posibilitățile financiare ale lor. Așa că, se fac simplificări, adaptări, în funcție de ce are fiecare.

Citesctotul cu placere,  pentru că observ că recreați istoria și epoca în care ați trăit, dar mai ales locurile, descrierile fiind făcute în detaliu, ceea ce duce la trăiri interioare puternice, mai ales imaginative.

Memoriile dumneavoastră depun astfel mărturie față de vremurile trecute sau despre personajele care populau satul natal, mai ales despre acelea care au influențat istoria locului. Descriind ceea ce a fost, modul în care a evoluat istoria locului, tradițiile sale, putem să schițăm oarecum și viitorul acestui sat.

Vă mulțumesc pentru că ne-ați redat această bucățică de istorie, că mi-ți trezit emoții puternice, amintiri plăcute, unele uitate, dar pe care le-am regăsit cu drag, cu emoție mare, cu plăcere. Poate, într-o zi, voi reciti  cartea aceasta. Atunci când cuvintele scrise își vor pierde ecoul din sufletul meu.Spre aducere aminte de unde vin și ce am fost.

Dinamo gatya

 

Vine o vreme când, vrei nu vrei, îți revin în minte întâmplări din trecut. Fie ți le aduci singur aminte, fie cineva îți amintește de câte ceva.

Lucram într-un birou vreo 15 persoane la un moment dat, dintre care cel puțin 8 dactilografiau toată ziua. Sala unde lucram este una foarte mare și tocmai de aceea din vremuri îndepărtate i se spunea Biroul Mare. Biroul Mare era alcătuit din două secții: Catalogarea și clasificarea. In partea din spate a biroului erau catalogatoarele, cele care alcătuiau fișele de catalog. Partea mai rafinată a biroului nostru – clasificarea –  era izolată de noi celelalte, muncitoarele, adică dactilografele. Se considerau ca făcând parte din elita bibliotecarilor. De aceea, de multe ori rosteam cuvintele ”Să nu audă clasificarea”, ”să nu știe clasificarea”.  La insistențele unei colege (Marika Ujvari) s-a instalat un perete despărțitor între cele două compartimente, cu ușă, care acum stă mereu deschisă, semn că relația dintre cele două compartimente s-a ameliorat. Peretele despărțitor, din lemn de stejar, are mici ochiuri de geam și a fost cândva la Filologie. Asigura mai multă intimitate dar nu și  mult mai puțin zgomot.

În vremurile de demult, tare mai erau friguroase iernile. Căldură se dădea după un orar foarte strict și niciodată sâmbăta sau duminica. Ca atare, imensitatea aceea de birou era foarte rece, chiar și vara. Dar și iernile erau parcă mai sălbatice, cu geruri mari și vifor năpraznic. Fiecare se proteja împotriva frigului cum putea, mai ales că, cu greu găseai lucruri de îmbrăcat, ce să mai vorbim de alimente.

Aproape toate femeile purtau iarna, peste chiloții obișnuiți, niște pantalonași cu picior, cu elastic în talie și pe picioare, dintr-un material pufos pe interior și care erau foarte călduroși. Dar ca aspect, erau oribili. Li se spunea ”Moartea pasiunii”, sau ”Dinamo gatya”, pentru că semănau cu echipamentul sportiv al echipei Dinamo din Moscova și se spune că au fost inventați tot de ruși.  În plus, îngrășau tare de tot și se cam vedeau prin îmbrăcămintea de deasupra. Așa că, în general, se purtau doar pe stradă pentru a te feri de frig.

Colega noastră, Iți, avea și ea o pereche de chiloți din ăștia. Roz. Era dezgustată de ei, dar venea mult pe jos pentru a ajunge la serviciu și se proteja de frig. Sosită la serviciu, își dădea jos pantalonii aceia, îi băga în mâneca paltonului și îi îmbrăca abia la plecarea acasă.

Intr-una din zile, la alimentara de lângă bibliotecă se dădea ceva, nu conta ce, de mâncare să fie.  Cum nu se găseau alimente, toată lumea urmărea mașinile care opreau în fața alimentarei sau a magazinului  Spicul , magazin de lactate, iar mai târziu și mezeluri. Ajunsesem să știm ce produse aduceau după ambalajele descărcate din camioane.

Și de îndată ce se dădea alarma, toate cucoanele ieșeam în goană și ne așezam la coada care era deja formată când ajungeam noi acolo. Nu prea aveam voie să ieșim în oraș, trebuia să luăm un bilet de voie, dar la coada pentru alimente se închidea ochii.

Află Iți a noastră că se dă salam Victoria la Spicul și iese val-vârtej din birou, se duce la dulapul ei de pe coridor, își pune paltonul pe umeri și aleargă spre magazin, să prindă un loc mai în față. Nu-i pasă de frig, își strânge paltonul de guler să nu-i scape de pe umeri și aleargă spre ieșire cu mânecile paltonului fluturând pe lângă ea.  Abia coborâse câteva trepte, când din mâneca paltonului îi alunecă, încet-încet, chiloții ăia roz. Puțin câte puțin, iar când ajunge pe treapta de jos, ceva roz, mare, pufos (căci erau întorși pe dos) se prelinge pe scările de la intrare. Un student care venea în urma doamnei, se apleacă, prinde cu două degete chiloții și strigă la Iți:

– Doamnă! Ați pierdut ceva!

Iți a noastră se întoarce și, când vede în mâna băiatului chiloții ei cei roz, o cuprinde panica și jena. Cu multă nonșalanță, se hotărăște să nu recunoască obiectul și-i spune băiatului:

–  Nu sunt ai mei!

Și-și continuă cu și mai mult elan drumul spre coada din fața magazinului.

Singura mea problemă este că nu știu continuarea. Adică: La cine sunt chiloții?

Coșmarul

Una din gimnastele rău bătute mărturisește că are încă niște coșmaruri groaznice. Eu o cred pe cuvânt, spun asta din proprie experiență.
Când am intrat prima oară în Biroul Mare, în 1972, șefa mea mi-a zis că nu are nevoie de mine, că ea are oameni destui, dar că a primit ordin de sus, de la direcțiune, să mă ia la ea în serviciu. Părea că nu mă poate suferi și mă umilea mai mereu: mă chema la ea la birou și-mi dădea să-i înșir mărgelele, mă apostrofa mereu pentru una alta. Când argumentam ceva (legat de profesie) și nu mai avea argumentele proprii îmi zicea: Eu sunt șefa, eu am dreptate. Mă chema la ea la birou și-mi dădea o bucată de hârtie să o arunc la coș. Ne despărțeau trei mese de birouri. Mă certa în gura mare pentru greșelile de dactilografiere. Mă trimitea să-i fac cumpărături, doar pentru gustarea de ora zece. Tin și acum minte când îmi zicea să-i cumpăr ceva de cinci lei sau 100 de ceva și un corn.
Cam prin 1973 dânsa a fost operată de tiroidă. Trebuia să țină niște cursuri de reciclare pentru colegii bibliotecari din țară. Spre surprinderea mea, m-a chemat la biroul ei și mi-a spus că ea întotdeauna m-a apreciat și s-a purtat urât cu mine ca să mă ambiționeze. Și mi-a propus să țin în locul ei cele 12 ore de curs. De catalogare. Citisem enorm pentru că era o meserie nouă pentru mine și am predat cursurile alea și chiar am avut succes. Din clipa aceea noi două am devenit prietene, iar dânsa nu a mai predat niciodată cursuri de catalogare.
Foarte des o visez noaptea, tot timpul mă apostrofează pentru ceva, tot timpul alerg să ajung la timp la serviciu să nu mă certe.
Directorul de atunci făcea foarte des plimbări prin birourile bibliotecii. Se oprea în dreptul biroului meu și-mi spunea: veniți la mine, la direcțiune. Și o pornea cu pași repezi spre biroul dânsului. Pe vremea aceea era un frig în birouri de ne îngheța apa în pahar. Nu-l puteam urma pentru că-mi trăsesem pe picioare mânecile unui pulovăr. El se întoarce și zice: Haideți, haideți! La el în birou mă poftea să stau pe un fotoliu uriaș, încăpător și în care te puteai încălzi destul de repede. Iși începea discursul despre importanța cercetării științifice și-mi spunea că am deja doi copii,  am o casă, probleme în căsnicie nu am și că  este timpul să încep. Mă tot bătea la cap. Nu-mi prea plăceau aceste întâlniri, mă stresau. Dar, m-am pus pe cercetare. Și am început să scriu. Azi nu regret, dar îl visez uneori pe Negulescu că îmi cere să-l urmez la el în birou. 
Mă stresează (în vis) și ultimul meu director și mă trezesc adesea noaptea după ce-l aud pe dânsul: Nu se poate, doamna Fodorean, nu se poate! Oamenii nu sunt egali, nu pot munci toți la fel. Nu pot da salarii diferențiate la toți, de aceea sunt diferențiate! Și tot așa….
Așa că știu ce înseamnă un coșmar.

Cinste vijgălește…

Povestea mea are loc în satul Ciumăfaia, cam prin anii ”50

Imediat după război (al doilea) a venit în sat un medic. Era pentru prima oară când se întâmpla asta în Ciumăfaia. Medicul făcea consultațiile gratuit și dădea și medicamente gratuit.

Inștiințarea oamenilor asupra acestui fapt se făcea cu ajutorul toboșarului satului (dobașul), un maghiar.

In mijlocul satului, pe Dâmbuț, bătea de zor toba, făcându-i atenți pe oameni că urma un comunicat important. Și a zis, cu voce de tunet:
– Tențiune, tențiune! Vinit aici, la sat, mare doctor, mare. Bate încă de câteva ori în tobă și continuă:  Cinste vijgălește, cinste dă lacur!
In traducere: Atențiune, atențiune, a venit aici, în sat, un doctor mare, mare. Consultă gratuit și dă medicamente gratuit.

A pune la bască

Ni se întâmplă câteodată să avem nevoie urgentă de ceva, un flecușteț, dar fără de care mâncarea noastră nu ar mai avea același gust. Ești în criză de timp, miroși din cap până-n picioare a ceapă și usturoi, ești îmbrăcată ca vai de lume, ca orice gospodină când stă acasă. Ba chiar avem obiceiul de a nu arunca lucrurile vechi și uneori stricate, că doar merg ”prin casă”. De când cu întâmplarea cu englezul (vezi https://lenafodorean.wordpress.com/2013/10/03/sex-fantasy/) mă îmbrac și în casă decent, gata oricând să ies îmbrăcata așa. Uneori, sunt întrebată de câte un musafir: Pleci undeva?

Deci, ai nevoie de ceva. Ce faci? Bineânțeles te gândești imediat să ceri un serviciu vreunei vecine sau vreunui copil din  vecini. Așa l-am găsit pe prietenul meu, un băiat de vreo 10 ani și, cu voia părinților, îl trimiteam la ”complex”  pentru a-mi cumpăra lucrurile de care aveam nevoie. Pe vremea aceea,   produsele aveau un preț unic în toate magazinele, nu se punea problema să studiezi piața unde este mai ieftin.

Aveam nevoie de ceva, nu mai știu ce, și-l rog pe băiatul din vecini să meargă să-mi cumpere produsul. Bineînțeles că primea un procent din ce-mi cumpăra, cam 10 la sută, ca la chelneri. Uneori trebuia să facă și câte două drumuri. Intotdeauna am avut o încredere oarbă în oameni, i-am crezut pe cuvânt. Ca atare, niciodată nu făceam calcule, el îmi spunea suma și tot el își calcula câștigul. Mai zăbovea pe la mine, mai făceam conversație, așa ca de copii, îmi mai povestea una-alta despre mama și tata, ce mai făcea la școală. Ii plăcea să povestească.  Până nu-l trimiteam acasă nu se ducea. Ii mai dădeam o chiftea, un șnițel, o bombonică, o prăjiturică. Imi făcea plăcere compania lui, îmi aduceam aminte de copiii mei, care erau deja la casele lor și-mi lipseau mult de tot.

Se întoarce băiatul de la tîrguieli cu plasa plină, facem împreună decontul, își oprește comisionul și-mi dă restul. Eu pun banii la loc în portofel, fără măcar să-i număr. La două minute nici măcar nu mai știam suma cheltuită. Incepem să conversăm, îmi povestește de școală, îmi spune că nu prea se descurcă la matematică și nici la română, apoi convenim să-l ajut la gramatică. Se duce la el acasă și se întoarce cu caietul de gramatică. Se așează la masă, deschide caietul. Uitându-mă la el, văd că încă are basca pe cap. Așa că încep să-i explic că nu se stă cu basca pe cap în casă și îi iau basca din cap. De sub bască încep să se reverse câteva bancnote și cad pe jos. Băiatul își oprise mai mulți bani decât i se cuveneau și i-a îndesat sub bască.  Probabil că avea să se gîndească mai târziu cum să ascundă banii. Chiar m-am mirat de ce nu a lăsat acasă banii când s-a dus după caiet. Pentru că se temea de părinți, ca atare știa că fura bani de la mine și că asta nu e bine.

De atunci, nu mai  folosesc termenul ”a fura” sau ”a economisi” ci ”A pune la bască”.

La teatru cu tanti Viorica

Am o mătușă tare îndepărtată, cu care am ținut legătura pentru că locuise și ea multă vreme în Zalău și apoi când ne-am mutat cu toții la Cluj eram vecini aici, în Mănăștur. A rămas singură biata Viorica, soțul i s-a prăpădit și copiii au luat-o care încotro. Trece de 85 de ani, dar se ține încă bine, fizic. Ne-am întâlnit pe stradă și m-a întrebat cum mă cheamă și unde stau. Mi s-a făcut milă.

În tinerețea ei, tanti Viorica era asistentă medicală la un cabinet stomatologic, la Clujana. Printre pacienți o avea și pe actrița Melania Ursu, cu care se împrietenise. A primit o invitație de două locuri la un spectacol de teatru și m-a luat cu ea. Îmi amintesc că se juca Omul cu mîrțoaga, în regia lui Mihai Măniuțiu. Era cam prin 1985 în perioada divorțului meu. Voiam s-o văd pe Melania Ursu, dar și să mă conving de calitățile de regizor ale d-lui Mihai Măniuțiu, mai ales pentru că eram colegă de serviciu și oarecum prietenă cu soția lui, Anca.

Așadar, ne-am luat cele mai frumoase, bune și festive haine și ne-am dus amândouă cu troleul la spectacol. Niciuna din noi nu-și permitea un taxi, deși soțul Vioricăi era inginer șef la ”16 februarie”.  Am ajuns cu bine la teatru, ne-am căutat locurile, care erau în al treilea rând din sală, locuri bune, chiar la marginea rândului, pe mijlocul sălii. S-a așezat tanti Viorica pe scaunul din margine. Avea un buchet de flori, e adevărat foarte frumoase, pe care-l ținea pe genunchi și aplauda unele replici ale doamnei Melania, întotdeauna dădea tonul, adică era prima care aplauda. Uneori mă jenam pentru că întrerupea dialogul actriței.

Pe la jumătatea spectacolului, tanti Viorica se mai liniștise nițel, s-a foit ce s-a foit, a aplaudat și în sfârșit s-a liniștit. Dar, vai, nu pentru multă vreme.

Cred că pe la jumătatea celui de-al treilea act, tanti Viorica se ridică brusc în picioare și se îndreaptă spre scenă. Ajunsă în dreptul rândului întâi, cu toată forța aruncă buchetul pe scenă. Prinsese un moment în care actrița era singură pe scenă, dar, din nefericire, cu spatele la spectatori. Au fost de ajuns cele câteva secunde cât a stat cu spatele, ca tanti Viorica să arunce buchetul pe scenă, care s-a prăbușit cu un zgomot înfundat, undeva aproape de picioarele actriței. Luată prin surprindere, actrița s-a speriat atât de tare încât a scos un ușor țipăt, dar care s-a auzit clar în sală. A mai rămas câteva clipe cu spatele, s-a întors, a făcut o reverență timp în care publicul a început să aplaude. Tanti Viorica crezând că aplauzele sunt pentru ea, făcea și ea, la rândul ei, reverențe publicului. Mi-a mărturisit ulterior că a fost convinsă că aplauzele au fost pentru ea. Mi-a mai spus că a așteptat momentul în care actrița va fi singură pe scenă ca să știe că florile sunt pentru ea. După încetarea aplauzelor spectacolul a continuat.

Nici nu am mai primit o altă invitație de la ea, dar nici nu am mai mers undeva împreună. Și ieri, biata Viorica m-a întrebat cum mă cheamă….